Coronavirus, Episodul II: 14 zile care pot face diferența

Ce poate învăța România din greșelile Italiei

Uitându-ne la exemplul Italiei, putem vedea cât de multe se pot schimba de la o zi la alta în timpul unei epidemii de coronavirus. Creșterea exponențială a numărului bolnavilor face ca la început aceștia să pară puțini și ca lumea să subestimeze gravitatea situației, dar foarte repede numerele încep să galopeze, uneori efectele făcându-se cu adevărat simțite când este deja prea târziu.

Lupta împotriva coronavirusului este în esență o cursă contra cronometru. La fel cum zilnic crește vertiginos numărul de cazuri confirmate, la fel crește și numărul de pacienți care au nevoie de tratament la terapie intensivă (între 5% și 10% din total); cum numărul de locuri la terapie intensivă este limitat, sistemul medical poate ajunge într-un punct în care nu mai este efectiv loc pentru toți pacienții noi. În acest caz, este posibil să nu poată fi îngrijiți noii bolnavi de coronavirus, dar și pacienții cu alte afecțiuni, precum infarctele, accidentele cerebrale vasculare, pancreatitele sau apendicitele. Lombardia se aproprie, din păcate, de acest scenariu, fiind posibil ca personalul medical să refuze tratamentul la terapie intensivă celor prea în vârstă sau pacienților aparținând unor categorii de risc.

Ca să înțelegeți gravitatea situației: medicii ar putea să trebuiască să nege accesul la terapie intensivă unui domn la 50-60 de ani, poate fumător și ușor supraponderal, dacă în acel moment cineva mai tânăr și mai sănătos are nevoie de îngrijire.

Pentru a evita un astfel de scenariu, autoritățile pot lua măsuri în două direcții principale: pe de-o parte pentru a încetini contagierea, impunând carantine și izolând bolnavii și, pe de o altă parte, pentru a mări capacitatea sistemului medical, încercând să creeze noi locuri la terapie intensivă prin reconvertirea unor secții și prin angajarea de nou personal.

Măsurile legate de consolidarea sistemului medical prezintă un cost relativ mare pe termen scurt și necesită ceva timp de gestionare, dar efectele pozitive sunt rapide și ușor de văzut. Măsurile de izolare și carantină, în schimb, pot fi puse în aplicare aproape imediat, dar efectele lor asupra economiei pot fi dezastruoase; în plus, perioada de incubație a coronavirusului de până la două săptămâni face într-așa fel încât efectele benefice ale unor dispoziții restrictive să poată fi vizibile doar după mai multe zile, timp în care noii bolnavi continuă să apară, probabil contagiați înainte de punerea în practică a măsurilor.

În acest grafic putem vedea creșterea exponențială a pacienților (curba maronie) și capacitatea sistemului sanitar de a-i îngriji (linia roșie). Vedem cum cele două linii se pot intrsecta la un moment dat, când numărul pacienților, îndeosebi a celor care au nevoie de terapie intensivă, depășește numărul de locuri disponibile în spitale. Partea hașurată a graficului reprezintă acei pacienți care nu vor avea acces la tratamentele de care ar avea nevoie și se vor afla astfel în pericol de moarte. 

Măsurile restrictive precum izolarea, carantina sau simpla închidere de școli, teatre, cinematografe și biserici poate reuși, după aproximativ o săptămână, să încetinească contagierea, diminuând creșterea curbei maronii. În acest fel, cele două linii nu se vor mai intersecta, numărul bolnavilor nedepășind capacitatea sistemului sanitar, care rămâne deci capabil să îngrijească toți pacienții.

Același rezultat se poate obține prin consolidarea sistemului medical, prin achiziția de aparatură, angajarea de personal și prin creșterea numărului de secții de terapie intensivă: aceste măsuri pot reuși să ridice linia roșie peste nivelul celei maronii.

Dacă ne uităm la numărul de cazuri diagnosticate, putem număra zilele care despart țări precum Germania, Franța sau Spania de Italia, și putem vedea cu ușurință că este vorba de aproximativ opt zile, dar că tendința de creștere este aceeași. Peste aproximativ o săptămână ne putem aștepta, deci, să vedem în toate aceste țări un scenariu similar cu acela care are loc acum în Italia.

Dacă numărul de cazuri din România este cu adevărat de doar 28, atunci putem spune că în cazul României se poate vorbi de un avantaj de peste două săptămâni. Tind totuși să cred că numărul este ceva mai mare, din cauza tuturor românilor care în ultimele zile s-au întors în țară din zone ale Italiei puternic afectate de epidemie.

Aceste două săptămâni reprezintă totuși un avantaj enorm în cursa împotriva virusului, permițând României să învețe din greșelile Italiei și să încerce să evite o situație ca cea din Lombardia, care poate fi susținută cu mare dificultate de sistemul de sănătate foarte dezvoltat din această regiune, dar care pentru România s-ar dovedi mult mai severă.

Mi se pare lăudabilă, deci, măsura de a închide preventiv școlile și grădinițele, precum și cea de a suspenda transportul aerian și rutier dinspre Italia. Sper totuși că România va putea gestiona fluxul de români care vor încerca să intre în țară prin alte rute ocolitoare, cu riscul să treacă neobservați: primele cazuri pozitive se pare că au ajuns din China în Italia prin rute ocolitoare. În același timp, este posibil să fie nevoie ca aceste măsuri să fie extinse și asupra altor țări precum Germania, Franța, Spania sau Marea Britanie, care peste câteva zile vor avea numere din ce în ce mai mari de cazuri pozitive.

Aceste măsuri merg clar spre încetinirea contagierii, dar ar trebui completate de altele care să limiteze pe cât de posibil adunările de grupuri numeroase de persoane. Aici România poate învăța ceva din greșelile Italiei, unde până ieri lumea continua să umple barurile, cluburile și pârtiile de schi (unii chiar s-au refugiat din zonele de carantină tocmai în stațiunile montane). Toate aceste comportamente iresponsabile au dus la răspândirea rapidă a virusului și la luarea unor măsuri fără precedent. Autoritățile au și responsabilitatea de a încerca să consolideze cât de mult posibil sistemul sanitar din România, în special secțiile de terapie intensivă și sub-intensivă. Numărul de locuri disponibile despre care se vorbește în momentul de față mi se pare destul de limitat, chiar și față de cel al Lombardiei, regiune care are doar jumătate din populația României.

În același timp, toți cetățenii români joacă un rol crucial în această fază. Este esențial ca românii să stea mai mult în casă în următoarea perioadă, necesitate care devine absolută în cazul celor cu orice fel simptom, fie el și imputabil unei simple răceli sau gripe; este de asemenea esențial ca aceștia să evite să meargă direct la Urgență, unde există riscul de a contagia întregi spitale și de a pune în carantină mai mulți doctori și asistenți, cum s-a întâmplat în ultimele zile în toată Italia (în loc să meargă la Urgență, este preferabil ca aceia cu simptome să sune la medicul de familie și, eventual, la numărul verde sau la 112). 

Sper că românii vor evita să stârnească un val de optimism nejustificat ca acela început de Primăria Milano cu campania #milanononsiferma (Milano nu se oprește): până la urmă Milano a ajuns să se oprească, și s-a oprit mult mai drastic decât și-ar fi putut imagina oricine în urmă cu câteva săptămâni.

România are încă norocul să aibă la dispoziție timp prețios ca să împiedice răspândirea virusului și copleșirea sistemului sanitar, dar fiecare trebuie să își facă datoria pentru a garanta acest lucru, de la autorități și până la cetățean. Dacă românii vor ști să nu subestimeze riscul reprezentat de această epidemie și vor înțelege că este esențial să prevină contactul cu grupuri mari de persoane, să se spele pe mâini, să își dezinfecteze telefoanele și să evite deplasările inutile în țară și în afara țării, atunci este probabil ca pe viitor creșterea numărului de cazuri să nu fie atât de bruscă ca aceea din Italia și ca sistemul sanitar să reușească să facă față situației.

Dacă italienii nu au știut să prevină catastrofa, măcar verii lor români să o facă.

Articol scris de Cosmin Siea, student în anul III la Facultatea de Medicină și Chirurgie – Universitatea din Bologna.

Datele sunt actualizate în intervalul 9-11 martie 2020