Nea Melu potcovaru’ zis Pitagora

Cu siguranță că unele dintre cele mai puternice amintiri din copilărie sunt legate de vacanțele petrecute la bunici. Chiar dacă buncii mei au locuit la oraș, am avut norocul să aibă o curte mare, cu deschidere la o stradă destul de puțin circulată, pe care se jucau foarte mulți copii. Vis-à- vis de casa bunicilor locuia unul dintre cei mai iscusiți potcovari din Buzău, Neculai Potcovaru, al cãrui atelier era chiar lângă casă, fapt ce făcea ca strada să fie mereu plină de cai și căruțe care ne încurcau la miuțe. Chiar și după 30 de ani, îmi aduc foarte bine aminte de momentele în care-l priveam de pe trotuarul opus pe Neculai în timp ce potcovea caii. Sfârâitul copitei la contactul cu potcoava fierbinte, mirosul acela specific care ajungea până peste stradă, bocănitul caielelor și mai ales faptul că în tot acel timp calul nici măcar nu treasărea, mă făceau să-l văd prin ochii mei de copil pe Neculai Potcovaru ca pe un adevărat artist.

Pasiunea pentru fotografie m-a făcut să caut mereu subiecte interesante, iar unul dintre primele pe lista de provocări era și acela de a fotografia un potcovar la lucru. Se pare că această îndeletnicire începe să se piardă iar „artiștii potcovari” sunt din ce în ce mai rari. Norocul mi-a surâs pe jumătate în această vară, atunci când cu ajutorul lui Nea Costică, fost primar al comunei Măstăcani din județul Galați, aveam să-l descopăr pe Nea Melu Potcovaru’, sau Pitagora, cum îi mai spun foștii colegi de școală, din pricina faptului că-i plăcea matematica. Jovial, ne-a primit în atelierul lui mărturisindu-ne încă de la început că potcovăritul începe să apună și în această zonă a țării, meșterii orientându-se spre lucrări metalice sau construcții. Povestea îndeletnicirii de potcovar începe din familie, străbunicii, bunicii și parinții au fost toți fierari, însă micuțului Melu nu i-a plăcut meseria. Ne povestește că mic fiind, tatăl îl punea să întrețină focul cu ajutorul foalelor însă din cauza înălțimii mici era nevoit să inhaleze tot fumul din vatră și din acest motiv fugea la fotbal cu „românii” cu care îi plăcea să meargă la școală și să se joace.  Tot de la „români” a prins gustul pentru curățenie și muncă. Așa a ajuns să termine școala profesională și să se angajeze ca sudor în Combinatul Siderurgic Galați, unde a muncit câțiva ani, până la restructurare. Rămas fără serviciu, Melu își încropește un mic atelier de fierărie cu gândul de a-și câștiga existența din această îndeletnicire însă își dă repede seama că trebuie să „fure” de la tatăl său meseria de potcovar. Chiar dacă tatăl nu s-a arătat deloc dispus să-l învețe, Melu a continuat să exerseze și faptul că provenea din familie cunoscută de țigani potcovari a început să-i aducă clienți din ce în ce mai mulți. Exodul spre Occident avea să-l atragă și pe Nea Melu, care mai bine de zece ani a muncit în Spania, de unde s-a întors cu un pic de agonisealã, cu care şi-a pus la punct atelierul actual, după ce a reușit să-și răscumpere nicovala strămoșească vândută la fier vechi pe timpul șederii lui în străinătate. Cu o căsuță în construcție și cu planuri de viitor, Pitagora are lucrări vara pe la gospodarii din sat iar iarna confecționează sape, coase și topoare pe care le vinde în târguri.

Căruțele au început încet, încet să dispară și comenzile la potcovărie au început să fie mai rare. Nea Melu Potcovaru’, cu pasiune și un talent deosebit, îmblânzește focul și ne arată cum dintr-o bucată de fier reușește în câteva minute să dea formă unei potcoave.  O astfel de potcoavă va completa şi colecția noastră de suveniruri.

Sperăm ca aceste rânduri să-i poarte povestea mai departe și să-i aducă lui nea Melu norocul și comenzile care să-l ajute să țină în viață un meşteşug aproape uitat.

Lasă un răspuns

Nume *
Email *
Sit web