Drumul spre casă

Începi pregătirile încă de pe la jumătatea lui iulie. Îți faci în minte o listă, cu vii și morți, cam aceeași de pe pomelnicul de la biserică, și, puțin câte puțin, cumperi câte ceva pentru fiecare: o bluză, o jucărie, un tricou, o eșarfă colorată, un parfum, un set de lumânări cu leduri care rămân aprinse câteva luni, cafea, dulciuri și o bucată de cașcaval. Nimeni nu așteaptă nimic de la tine, dar tu vrei să îi bucuri, încercând să compensezi cumva absența de peste an. S-au obișnuit și cu produsele, nu ca acum cincisprezece ani când râdeau la vederea unei bucăți de Parmigiano, crezând că e săpun de rufe. Continui să iei cu tine pachete întregi cu cafea, “pentru că aia italienească e mai bună”. Ei îți mulțumesc, vor să te vadă fericit, nu îți spun că, de fapt, preferă pungile mari cu cafea aromată nemțească, de care gem supermarketurile și la ei.

Când mai ai doar două săptămâni până la concediu, începi să îți pierzi răbdarea: orașul se golește, prietenii din jurul tău se întorc în țară, căldura te copleșește și nu îți mai găsești locul. An de an ai promis să îți rezervi o săptămână de vacanță ca să mergi în altă parte însă, ca un magnet, simți o chemare irezistibilă către ceea ce e încă “acasă”.

Ai bagajele gata pregătite. Dacă mergi în concediu cu mașina, ești salvat, iar dacă mergi cu avionul, îți trimiți totul înainte, prin firmele de transport internațional. Reginele din Orientul Mijlociu, care își trimit la Paris sau pe Coasta de Azur mai întâi servitorii, apoi medicul și bucătarul personal, iar la urmă cuferele cu pălării, sunt nimic pe lângă românii care se întorc în țară în luna august.

Simți că se apropie ziua plecării de la starea de agitație care pune stăpânire pe tine: nu îți mai găsești locul, o emoție puternică te învăluie de la stomac, până în vârful degetelor. Nu mai faci nici piața, vrei să termini ce ai prin frigider și te trezești că mănânci zile la rând iaurt, ouă,  mozzarelle și roșii. Te gândești să lași casa în ordine și pui apă la flori: în toți acești ani ai inventat tot felul de sisteme, de la pusul ghivecelor în vase și lighene cu apă, la sistemele de picurare și până la apa-gel cu absorbție graduală. La întoarcere, de fiecare dată numeri pierderile produse în urma selecției naturale și începi să îți organizezi din nou mica grădină de pe balcon.

A sosit și ziua cea mare. În aeroport, recunoști de departe porțile de la care sunt zboruri către România, în primul rând după cozi: chiar dacă au bilete cu loc, românii nu se simt bine dacă nu așteaptă în picioare. Și nu ordonat, ci în ciorchine, într-un conglomerat nedefinit. Îi mai recunoști pe conaționalii noștri și după starea de veselie aproape euforică, ce va continua și pe timpul zborului. Așteptând să îți vină rândul, auzi poveștile fiecăruia: în dreapta, un grup de muncitori de pe undeva din Moldova, cu fețe arse de soare și  mâini bătătorite,  povestesc despre vie, grădină și grătarele cu prietenii care îi așteaptă acasă; în stânga, niște doamne, după accent din zona Olteniei, își arată pozele de pe telefon, una cu imagini de la zilele de naștere ale nepoților, alta cu poze de la o pomană iar a treia cu casa renovată. Toți, femei și bărbați deopotrivă, au scilipiri în ochi și sunt extrem de vorbăreți. Ascultându-i, auzi des cuvinte precum boletă, speză, scontrin, panin, aceleași cuvinte pentru care, peste câteva ore, cineva îi va lua peste picior. O limbă de la granița dintre două lumi și dintre două vieți, pe care o folosesc natural, nu ca să se dea mari că s-au stabilit în Occident sau ca să te facă pe tine să te simți prost, ci ca un rezultat firesc al existenței într-un spațiu în care singurul contact cu limba română îl au din când în când, în cele cinci minute de conversații telefonice cu familia din țară sau la slujba de duminică de la biserică.

La fiecare zbor remarci și divele mioritice, care se disting din mulțime prin câteva detalii: sprâncene-lipitori arcuite amenințător, unghii exagerat de lungi, sandale cu toc cui și ținută de mers la discotecă. De obicei se izolează de restul mulțimii, privesc superior în jur și singurele persoane cu care socializează sunt călătorii  italieni. Mai există și categoria duduilor care vorbesc exclusiv italiană, atât la telefon cât și cu pruncul din dotare, despre care descoperi că sunt de fapt românce get-beget abia la punctul de control al documentelor.

La îmbarcare asiști de fiecare dată la scene melodramatice, cu bagaje strivite ca să încapă în formele metalice, înfierbințeli, amenzi, transfer de obiecte dintr-o valiză în alta… La un moment dat auzi la difuzorul din aeroport: „Il Signor Tescuta Vasile è atteso alla porta d’imbarco numero x! Ripetiamo: Signor Tescuta Vasile è atteso d’urgenza alla porta d’imbarco numero x!”. „Signor Tescuta” e sigur un domn Teșcuță, rătăcit pe undeva.

Urmează călătoria cu avionul. Atmosfera e de o veselie debordantă, ca în tabără sau în excursie cu școala. Câțiva băieți fac complimente asistentelor de zbor, doamnele și domnițele caută de zor pulovere prin bagaje, înfrigurate din cauza aerului condiționat dat la maxim. Drumurile „căpșunarilor” care revin în România în luna august au în ele uneori ceva pantagruelic, o trăire bulimică de senzații, cât să ajungă pentru tot restul anului: iau parfumuri și dulciuri de la „Duty free”, comandă sandviciuri și bere la asistentele de zbor, cumpără jucării și gadgeturi de la căruciorul de pe avion, se simt bogați și vor să le împărtășească celorlalți starea lor de fericire.

Aterizarea în România, pe aeroportul Henri Coandă din București, se încheie apoteotic, în aplauze și strigăte de bucurie. După ce îți recuperezi bagajele și asiști la scene gen „răpirea din Serai”, te îndrepți către ieșire. Ești bulversat să vezi multă lume, îți ia ceva timp să te orientezi și, dacă nu vine nimeni să te aștepte, te îndrepți către stația de microbuze, coborând un etaj.

Vezi zeci de mijloace de transport parcate cu botul către intrare,  pe care le crezi identice. Băieți eleganți, cu niște foi în mână, rostesc nume de orașe: „Constanța, Galați, Călărași…”. Îl găsești pe cel de la compania Simpa Trans, cu care călătorești de obicei, și îți continui drumul spre casă.Primul impact cu România este descumpănitor: vezi mașini multe, parcate peste tot, blocuri comuniste cenușii căptușite în straturi cu nuanțe diferite, cu balcoane închise haotic. Te șochează instantaneu numărul mare de cabluri de pe stâlpi și discrepanța dintre mulțimea de simigerii cu deservire la geam și magazinele de firmă celebre. Din goana microbuzului, zărești oameni triști, îmbrăcați modest, cu veșnicele plase de cumpărături în mână dar și autoturisme de lux cum rareori îți e dat să vezi în trafic în Occident. Două Românii paralele, care merg spre viitor cu viteze diferite.

Ieșind pe autostradă, îți pierzi privirea pe lanurile întinse de porumb și de floarea soarelui și surâzi trecând prin dreptul unor panouri publicitare în stilul anilor ’80. Recunoști locuri dragi, pe lângă care ai trecut de zeci de ori în viața ta și realizezi din nou că ți-a fost tare dor de țara asta imperfectă care, cu bune și cu rele, este locul în care nu vei fi niciodată un străin.

Orice călătorie cu microbuzul, chiar și pe distanțe nu foarte lungi, are o oprire obligatorie”la popas”: după o oră de drum, ți se face brusc sete, foame și îți iei cafea, plăcintă, suc, cereale și o revistă colorată. Cele cincisprezece minute de pauză te ajută să te obișnuiești cu banii românești și să te integrezi în peisaj.

După încă o oră, ai ajuns acasă. Te așteaptă trei săptămâni de vacanță pentru care ți-ai făcut planuri cât pentru trei luni.

8 thoughts on “Drumul spre casă

  1. E perfectă si emoționantă descrierea.
    Cu gândul la „acasă „simt un nod în gât. Oare de ce? Pentru că mi-e dor de acele locuri și de toți pe care nu i-am văzut de atâta vreme,și uite așa vacanțele noastre (de atâția ani)se fac ACASĂ

  2. Cata dreptate…..emoție la plecare, emoție la intoarcere,dorința de stat cât mai mult,dorința de intors (uneori….), sentimente amestecate si un sentiment profund de „NICĂIERI !” Căci asa te simti iar cei din tara nu pot înțelege ….. Dar,una peste alta vacantele reprezintă baterii încărcate ,plămâni oxigenați mai bine,dorința de te reîncărca cu energie pt perioada următoare cand iei „de coada!”
    F frumos articol,f adevarat (daca pot spune asa), se simte „emoția” scriitorului! Felicitări!

  3. Buna, indiferent de cat timp petrecem pentru a face asemenea planuri, consider ca nu o sa reusim niciodata sa cuprindem toate dorintele si gandurile noastre bune accumulate intr-un an de zile. Este bine insa ca ne gandim la cei dragi si la modul in care putem sa-I surprindem cu mici cadouri si atentii, emotia insa este imensa pentru fiecare dintre noi, cei plecati de acasa, o vara buna!

  4. „țara asta imperfectă care, cu bune și cu rele, este locul în care nu vei fi niciodată un străin” … ce frumos ai spus! M-a amuzat si m-a emotionat in acelasi timp articolul.

    • Jurnal de Navetist

      Am spus-o din suflet și am încercat să nu rănesc sensibilitatea nimănui. Sper să găsesc energie și inspirație să scriu și continuarea 🙂

Lasă un răspuns

Nume *
Email *
Sit web