Paștele copilăriei mele

Paștele copilăriei mele era fără iepurași de ciocolată, de pluș sau din leduri și fără ouă împodobite cu abțibilduri sclipicioase. Pregătirile începeau cu mult timp înainte, odată cu Postul mare: se scoteau toate covoarele din casă, se văruiau pereții înnegriți peste iarnă de funiginea din sobe, se aeriseau toate lucrurile din șifoniere și din lăzi. Nu ne făceam planuri pentru vacanțe, acest cuvânt nu exista în vocabularul bunicilor mei iar singurele dăți când se îndepărtau de casă pentru mai multe zile erau acelea când mergeau la spital sau la băi, anchilozați de reumatisme sau de boli. Și-apoi, primăvara, înainte de Paște, era multă treabă în curte: începeau săpatul și semănatul în grădină, cloștile scoteau pui…

puisori

Știam că se apropia marea sărbătoare când mamaia ne punea să văruim pomii din fața casei. Aliniați, cu “șosete” albe imaculate, merii, perii și caișii înfloriți anunțau vestea cea mare, printre zambile, lalele și narcise.

Toată perioada pregătirilor era simțită de noi, copiii, ca o corvoadă: eram sătui de mâncarea de post și abia așteptam să dispară din circulație oalele cu borș de zarzavaturi, varza și  mâncarea de cartofi.

Săptămâna mare era cea mai obositoare dar și cea mai frumoasă: bunicul aducea brânza și carnea de miel de la cioban, mamaia făcea cozonacii și vopsea ouăle, care erau în special roșii, conform tradiției. Noi, cei mici, vopseam ouăle cu model: luam un ciorap de damă, în care puneam câte un ou, o frunză de pătrunjel sau de leuștean și scufundam totul în vopsea.

cozonac pregatire

Făcutul cozonacilor era ca o loterie: nu se știa niciodată rezultatul. În fiecare an apărea câte o nouă rețetă, de la vreo gospodină care le știa pe toate. Era suficient însă ca făina să fi tras un pic de umezeală pentru ca rezultatul să nu fie întotdeauna pe măsura așteptărilor. Se făcea cald în casă, se punea făina într-un lighean mare, ținut special pentru astfel de ocazii, se pregătea aluatul care era frământat cât era ziua de mare, coca dospită se împletea cu umplutura apoi se punea totul în forme. Noi, copiii, aveam cozonăceii noștri, mici și rotunzi, puși în oalele de bucătărie. Se dădea foc la cuptorul mare, de lut, din curte. Așteptam cu emoții rezultatul, să vedem dacă au crescut sau nu, dacă sunt copți și suficient de pufoși. După ce se răceau, mamaia îi ducea în casa mare, îi punea pe șifonier sau pe masă, pe o coală albă de hârtie. Toată casa se impregna cu miros de cozonaci, care e și mirosul Paștelui din amintirea mea. Le dădeam târcoale, dar nu puteam să mâncăm din ei până în ziua de Paște, pentru că “era păcat”. Posteam forțat, împreună cu cei mari, pentru că era păcat “să mănânci de dulce și apoi să te duci la Denii”.

cozonac imagine

Și cum la Denii ne plăcea foarte tare, merita să rezistăm oricărei tentații. Din păcate, nu țin minte nimic de la slujbele respective, pentru că nu îmi era mintea la ele. Plecam de acasă în grupuri mari, în special femei și copii, pe înserate, și umpleam ulițele de povești. La biserică găseam scuza căldurii dinăuntru și a fumului de lumânări, pentru a rămâne afară, unde ne fugăream când eram mici, iar mai târziu ne dădeam ochiade, fete cu băieți. Un semn de mare simpatie, o adevărată declarație de dragoste,  era acela când un băiat se apropia cu lumânarea aprinsă și se prefăcea că îi dădea unei fete foc la păr. Era un mod prin care el își declara sentimentele, la fel ca iarna, la bulgăreala cu zăpadă. Cel mai așteptat moment era acela în care se înconjura biserica; știu că pare sadic, dar ne distram copios când vedeam cum, pe întuneric, se mai împiedica vreo băbuță.

Sâmbăta, mamaia pregătea drobul și plachia de miel (un fel de stufat), pe care le băga la cuptorul mare din curte. În tot acest timp, noi salivam pe lângă ea, într-un extraordinar exercițiu de așteptare și autoeducare, de renunțare și sacrificiu în vederea unei recompense mai mari. Ne pregăteam toți, după puteri, să întâmpinăm învierea lui Isus. Poate de aceea Paștele e pentru mine o sărbătoare atât de importantă, pentru că e sărbătoarea întoarcerii la viață, după suferințe și așteptări.

După ce pregătirile erau la final, ne îmbăiam și ne puneam hăinuțe curate, pregăteam felinarele și mergeam la biserică, la Înviere, ca să luăm lumină. Mamaia îmi spunea că lumina de la miezul nopții ajunge la candela din altar, printr-o minune, direct de la Ierusalim. De aceea, nu am pus niciodată la îndoială existența lui Dumnezeu: dacă își făcea timp, cât era el de mare, să trimită lumină sfântă până în satul nostru amărât, însemna că era cu adevărat mare și atotputernic.

Ajungeam acasă la 3 sau la 4 dimineața și la ora aia, oricât de târziu ar fi fost, ne așezam la masă plină cu bunătăți, după ce ne spălam cu apă din cana unde pusesem un ou roșu și luam o bucată de anafură. Nu cred că am mai mâncat vreodată drob mai bun ca acela și nici cozonac la fel de parfumat.

În ziua de Paște ne trezeam devreme, ne îmbrăcam cu hăinuțe și încălțări noi și plecam, împreună cu alți copii, cu „Hristos a înviat”, un fel de colind cu care mergeam pe la casele oamenilor ca să îi anunțăm vestea cea mare. Ei ne răsplăteau cu cozonac și cu ouă roșii sau cu un bănuț. Nu am ocolit niciodată nicio casă, nici pe cele ale oamenilor celor mai săraci, și nici nu a existat vreodată să nu fim primiți sau să nu ni se ofere ceva.

oua vopsite

Între timp, tradițiile și oamenii de atunci au dispărut, ulițele s-au golit. În magazine, la oraș, au apărut cozonacii mari si pufoși, iepurașii și ouăle cu surprize. Doar Paștele din amintirile mele a rămas la fel, cu coji de ouă roșii împrăștiate pe uliță și miros de cozonaci din casa mare.

alee flori

6 thoughts on “Paștele copilăriei mele

  1. Parca ai povestit din copilaria mea! Minunate amintiri!

  2. Mi-a placut foarte mult ce ai povestit. Eu incerc impreuna cu familia mea sa pastram aceste obiceiuri. Incepand cu postul,curatenia,gatitul si slujbele de Pasti. Poate este un pic greu,dar bucuria sufleteasca din noaptea Invierii desavarseste totul.

    • Mulțumesc mult pentru mesaj, te mai așteptăm pe blog. Povestea mea e povestea multor copii care au crescut la țară, într-o perioadă în care existau valori adevărate. Depinde de fiecare dintre noi dacă vom ști să ducem mai departe tradiția și să păstrăm ceea ce am primit de la părinții și bunicii noștri.

  3. Ce frumos!Îmi amintesc si eu de toată perioada asta a copilăriei cu pregătirile dar noi nu posteam,.In schimb era parcă o competiție al dulciurilor. Mai ales la casele cu fete se făceau cat mai multe feluri de prăjituri în așteptarea „udatorilor”
    Un obicei unguresc -a doua zi de Paște veneau băieții cu parfum să „ude”fetele . Multe amintiri!

    • 🙂 Interesant obiceiul cu udatul, se mai păstrează și acum în Ardeal? Îmi imaginez cât de parfumate erau la sfârșitul zilei fetele cu mai mulți admiratori care veneau cu „udatul” 🙂

Lasă un răspuns

Nume *
Email *
Sit web