“Bine că am reuşit să plecăm, am mereu senzaţia că am uitat ceva acasă. Nu ştiu cum se face, dar de fiecare dată îmi încep concediul obosită! Eu trebuie să mă gândesc la toate. Mi-a atras atenţia că am luat prea multă mâncare. Stai să-i vezi!” Într-adevăr, nici nu ieşim bine din Constanţa că încep să ceară: “Auzi, dă şi tu ceva de băut de pe acolo!” deschide EL seria cerinţelor. Brusc, li se face tuturor sete. În acelaşi timp şi cu aceeaşi urgenţă. EU nu mai prididesc cu servitul: “Apă sau suc? Plată sau minerală? Suc cu paiul sau la pahar?”
Depăşim momentul, după nici zece minute aud din nou: “Ceva dulce nu ne dai?” Răspunsul meu vine prompt: “Ciocolată? “Nu, ceva mai puţin dulce, să aibă şi ciocolată dar şi altceva” Cunoscându-le gusturile, le ofer pachetul cu napolitane. Timp de cinci minute în maşină se aud doar ronţăituri, mă simt înconjurată de şoareci.
Şi la valize s-a uitat lung înainte să plecăm. Aţi făcut socoteala cam câte perechi de şosete trebuie să iei pentru trei bărbaţi, pentru o vacanţă de o săptămână? Ca să nu mai vorbim de încălţări de schimb, tricouri, bluzoane, pantaloni, pelerine de ploaie…Recunosc, tricouri am pus mai multe decât trebuie, doar n-o să iasă în poze îmbrăcaţi peste tot în aceeaşi ţinută. Oraşul şi tricoul. Parcă îl văd pe EL, după ce ajungem la munte: “Un puloveraş pentru mine găsesc prin valiză, ceva de pus seara pe umeri când e răcoare?”
În ultimii cincisprezece ani am călătorit mereu pe bancheta din spate. Nu din comoditate, ci din necesitate. Rolul meu a fost mereu acela de a avea grijă de copii, de a-i face să stea cuminţi, pentru ca EL să poată avea grijă doar de condus. Din când în când reuşesc să îmi ridic ochii de pe cartea de colorat şi să văd peisajul din jurul meu “O, ce frumos e Podul de la Cernavodă! Mi se pare o capodoperă a ingineriei! Nu-i faci o poză? Dacă ai putea să prinzi şi dorobanţul ar fi perfect!”. EL opreşte brusc, nu pare foarte încântat de dorinţa mea, îi cere ajutorului din dreapta să facă fotografia cerută şi mergem mai departe.
Cum e să călătoreşti cu un copil de 2-3 ani în maşină? În primul rând, nu ai foarte mult loc, spaţiul liber din jurul tău fiind ocupat de: oliţă, scaun de maşină, şerveţele ude, geanta lui cu mâncare, apă, perna preferată, păturică, jucării de pluş, cărţi de poveşti, jocuri, ş.a.m.d. Drumul spre Buzău devine nesfârşit de lung dacă nu ştii cum să creezi atmosferă şi aici mă refer la partea muzicală: repertoriul pleacă de la cântecele pe care le cântam în tabără sau la muncă patriotică (hiturile incontestabile fiind “Pe o mare înspumată” şi “Suntem marinari”), continuând cu repertoriul francez (“Sur le Pont d’Avignon” şi “Frère Jacques”), italian (cele mai cunoscute cântece de la Zecchino d’oro) şi încheind cu Cutiuţa muzicală de la noi. Când ne e lumea mai dragă şi cântăm toţi trei (EU şi cei doi copii) una dintre melodiile noastre preferate (de exemplu, “Nu mi-e frică de bau bau”), atunci EL dă drumul tare la radio. Vrea să audă “ce se mai întâmplă în ţară”. “Mureai dacă mai aşteptai cinci minute? Ne distram aşa de frumos”. Bineînţeles, a reuşit să îmi strice buna dispoziţie.
“Ai grijă să nu adoarmă ăla mic, că o să ne ţină treji toată noaptea”, spune EL uitându-se la noi prin oglinda retrovizoare. Bineînţeles, cel mic a adormit, profit să îi dau un pupic, apoi iau foile pe care le-am scos la imprimantă înainte să plecăm de acasă şi mă adresez încet celorlalţi: “Fiţi un pic atenţi, vreau să vă citesc ceva despre Vulcanii noroioşi.”