Zece ani în Italia

Anul acesta, la începutul lunii octombrie, s-au împlinit zece ani de când locuiesc în Italia. Zece ani! Când au trecut oare?

Fac parte din categoria românilor plecaţi la studii în străinătate. Îmi amintesc şi acum momentul în care am trimis candidatura, prin fax, pentru a urma un curs de master în înalte studii europene, într-o instituţie din Italia. Am completat formularul acela într-o doară (nu or să mă aleagă chiar pe mine!) şi l-am trimis cu câteva minute înainte de expirarea termenului. Mi-am continuat apoi existenţa obişnuită, neaşteptând şi nesperând nimic, până în momentul în care am primit un telefon prin care primeam vestea cea mare.

A urmat un consiliu de familie rapid, prin care decideam unanim să răspund pozitiv invitaţiei. Zilele acelea au fost pline de tensiune şi speranţă, entuziasm şi îndoială, bucurie şi tristeţe. E ca atunci când eşti conştient că trăieşti nişte clipe unice şi ireversibile, care îţi vor marca întreaga existenţă.

Nu a fost uşor să decid, să las în urmă totul şi să încep o experienţă nouă. Pasul pe care urma să îl fac presupunea un sacrificiu foarte mare, şi oricât v-aş povesti aici că setea de ştiinţă şi dorinţa de a face carieră m-au determinat să aleg drumul pribegiei, ar fi doar parţial adevărat. În realitate aveam nevoie de o schimbare în viaţa mea, simţeam că spaţiul în care vieţuiam era mult prea strâmt, că evoluţia lucrurilor era mult prea lentă; vroiam să cuceresc lumea, să dobândesc puteri prin care să îi schimb pe alţii. Nu mi-a lipsit niciodată nimic, afectiv şi material, însă nu mai suportam să văd bătrâni săraci şi umiliţi cerşind în staţiile de metrou, să văd copii înfometaţi pe străzi, mizerie, violenţă, funcţionari publici mediocri şi aroganţi, neavând totuşi nicio putere să îndrept lucrurile.

Cu o viză de Italia obţinută cu mare greutate, urma să ajung în Eldorado după aproape două zile de mers cu trenul, timp suficient pentru a-mi usca lacrimile şi a-mi face ordine în gânduri. La destinaţie, mă aşteptau un staff simpatic şi amabil, care m-a instruit asupra noii mele vieţi, şi o colegă de cameră de origine italiană, care urma să devină sora pe care nu am avut-o niciodată.

A fost un an foarte greu dar în acelaşi timp foarte frumos. Mi-am făcut mulţi prieteni, proveniţi din toate colţurile lumii. Aveam un regim de studiu şi de viaţă foarte strict, rigid chiar, dar în acelaşi timp stimulativ. Conştientizam faptul că nimic nu mai avea să fie ca înainte.

Odată terminat cursul, am revenit în ţară, mi-am reluat activitatea, însă dorinţa mea era de a pune în practică ceea ce învăţasem în aproape un an de studii. Reacţia celor cu care am intrat în contact a mers de la indiferenţă („ne pricepem şi noi la asta”) la neputinţă („nu ne permitem să vă oferim un salariu pe măsura pregătirii dumneavoastră”).

A sunat din nou telefonul, am primit din nou o propunere, de data aceasta pentru a face un stagiu. Mi-am făcut din nou bagajul şi am plecat din nou. Trebuia să fie o experienţă temporară, care s-a transformat într-un contract de muncă pe perioadă nedeterminată.

Ce am câştigat şi ce am pierdut în aceşti zece ani? Am avut parte de experienţe profesionale interesante, am văzut cum este să trăieşti în normalitate, să fii respectat pentru ceea ce ştii şi ce faci, indiferent de unde vii. Am cucerit lumea, dar nu aşa cum îmi imaginam, ci doar călătorind. Nu am făcut averi, nici nu am căutat asta. Am descoperit ce înseamnă să fii o minoritate etnică şi religioasă şi am învăţat să preţuiesc mult mai mult ceea ce aveam. Ce am pierdut? Lista este mult prea lungă, merge de la mirosul mării până la petrecerile cu prietenii la iarbă verde, de la colindele din seara de ajun la bucuria de a vedea primăvara primele stoluri de cocori, ca să nu mai pun la socoteală momentele în care persoanele dragi mie au fost în suferinţă iar eu nu le-am stat aproape.

Ce detest din tot sufletul? Urăsc să citesc articole prin care o parte a presei ne atribuie denumirea batjocoritoare de „căpşunari” şi articole în care se prezintă statisticile privind sumele trimise în ţară de românii care trăiesc în străinătate („românii stabiliţi în străinătate au ajuns la fundul sacului: au trimis acasă doar două miliarde de Euro”).

Nu am să sărbătoresc în niciun fel această cifră rotundă. Sentimentele mele merg de la recunoştinţă pentru tot ceea ce am primit aici, la furie împotriva a ceea ce mi-a fost negat acasă, iar uneori mă întreb cum ar fi fost viaţa mea dacă nu aş fi trimis pe ultima sută de metri, acum zece ani, acea scrisoare de candidatură.

0 thoughts on “Zece ani în Italia

  1. Mi-a plăcut mult articolul tău. Și eu văd lucrurile ca și tine. Să cunoști alte orizonturi este f. important pentru dezvoltarea ta, nu numai profesională, dar și spirituală. Din astfel de schimburi poți evolua. Este adevărat, în același timp, că lași o parte din sufletul tău acasă.
    Spre deosebire de tine, eu vin și plec. Nu știu dacă e mai bine sau mai rău. Sunt, în orice caz, mai multe despărțiri și, poate, mai multe regăsiri. Dar este ca și cum sufletul tău nu ar reuși să își găsească liniștea. Cred că, uneori, mi-aș dori să fiu în sufletul tău. Și provocările, dar și împlinirile sunt mai mari.
    Românii din străinătate sunt, adeseori, subiect de campanie electorală, justificat prin numărul de voturi adus. Dincolo de politică, este adevărat că românii pot face mult pentru cei lăsați acasă și, în final, pentru țara lor. Ideal ar fi ca, măca în Europa, să nu mai ai senzația că te afli într-o țară străină. Să simți că patria ta e Europa și tu, de fapt, nu ai plecat niciodată de acasă…

  2. Mulţumesc mult, Mirela! Ai dreptate, acum este mult mai uşor să ajungi dintr-o ţară în alta. Din păcate, Europa la care am visat noi este departe de Europa reală, are foarte multe probleme, e incapabilă să ia decizii şi, de multe ori, este de partea celor bogaţi şi puternici.
    Pe de altă parte, aş vrea o Românie mai demnă, care să le asigure un viitor decent oamenilor ei şi să nu îi trimită prin lume. Să sperăm că vor veni şi vremuri mai bune.

  3. Și mie mi-a plăcut enorm articolul. Nu, nu pentru că este vorba de Italia pentru care am o pasiune cunoscură în blogosferă 🙂 ci pentru că este vorba de schimbări, pentru că este vorba de provocări ale vieții la care ai răspuns cu inima.
    Nu pot decât să te felicit pentru modul în care ai abordat acesti 10 ani și să-ți dorec multi inainte, fericiti și împliniti, oriunde vor fi să fie! :*

  4. Mulţumesc mult, draga mea! Nu ştiu dacă am ales bine sau rău. Cred că, în ceea ce priveşte pasiunea ta pentru Italia, o astfel de alegere ar putea să te ajute să îţi urmezi visul.Trebuie să ai noroc şi mult curaj. Numai bine şi ţie, oriunde te vei afla!

  5. Indiferent cum alegem in viata, castigam pe de o parte si pierdem pe alta, cred eu. Este firesc, important este sa privim partea plina a paharului, cum se zice.

    Sa alegi la un momentdat sa-ti parasesti tara, sa studiezi, sa lucrezi, sa locuiesti intr-o alta, nu trebuie sa fie neaparat o alegere "de nevoie", asa cum cred multi oameni, ci pur si simplu o exeperienta de viata, care iti largeste orizonturile, care, asa cum scrie si Mirela mai sus, te ajuta sa te dezvolti, sa cunosti, sa evoluezi.

    Multi inainte :)! Si sotul meu a implinit tot 10 ani anul acesta, doar ca, in cazul lui, au fost in Franta.

  6. Mulţumesc mult, Larisa! Mi-au mai scris şi alte persoane care au părăsit ţara, din diferite motive, acum zece ani. 🙂 Ce s-o fi întâmplat atunci cu noi, de ne-am aventurat în această experienţă?
    Numai bine şi vouă şi sper să ne întâlnim cândva, să ne împărtăşim impresiile!

  7. Mulți ani la fel de frumoși înainte! Abia acum îmi dau seama cât de straniu e că de la mal de mare ai venit într-o țară cu atâta mare în jur și te afli departe de ea.

  8. Mulţumesc mult, Monica! Să ştii că ai dreptate, îmi lipseşte mult marea. La mulţi ani şi ţie, aici şi oriunde te-ai afla!

  9. Eu cred că salvarea noastră va veni chiar de la cei aflați, acum, în străinătate. Nu trebuie să se întoarcă definitiv acasă, trebuie doar să nu rupă legătura cu cei de acasă. Și să revină, din când în când. Acum câțiva ani, în Franța, se povestea că portughezii sosiți aici în urmă cu 20 de ani începeau să se întoarcă acasă, pt că lucrurile acolo se îmbunătățiseră.

  10. Nu e vina nimanui ca a plecat daca a avut promisiuni de o viata mai buna, atat timp cat acasa treburile merg bine si in urma nu ramane o suferinta prea mare. Experienta primita in tarile cu care noi trebuie sa concuram nu am fi primit-o niciodata in Romania fara a trai in afara ei. Am observat o revolta interioara impotriva celor ramasi acasa poate ca nu i-au oprit pe cei care au plecat, ca nu au dat dovada de mai multa iubire pentru ei. Gresit intelese stirile tv ca se asteapta bani de la cei plecati. E destul de greu sa traiesti intr-un loc strain cand mergi cu un geamantan si atat. Imi pare rau ca generatia mea nu a stiut ce sa faca sa nu fie nevoie de acest sacrificiu al generatiei urmatoare. De multe ori greutatile cred ca s-au dovedit prea mari .

  11. Iarta-ma ca am scapat aniversarea la vremea respectiva. Nu imi vine nici mie sa cred ca au trecut atâtia ani :)) E dureros intr-adevar sa constati ca tara ta nu îți apreciaza pregătirea, si altii da. Si din păcate nu ești singura. Dar Dumnezeu ti-a dat provocarea aceasta pe masura vointei si determinarii tale, pe masura dinamismului tau, a dragostei pentru tot ce ai facut. E drept, de data aceasta cu o dilema greu de rezolvat. Sunteti un exemplu ca acolo unde exista IUBIRE toate celelalte obstacole se năruie. Cred ca sunteti un contra-exemplu pentru cei care cred ca distanta distruge o relatie si mai ales o familie. Ati scos din notiunea de naveta un lucru frumos.

  12. Mulţumesc mult pentru gândurile bune. Cum gândirea argumentativă mi-a fost dezvoltată la orele Dvs., cred că atunci când am pus în balanţă argumentele pro- şi pe cele contra- am făcut cea mai bună alegere pentru momentul respectiv. Vă mulţumesc din nou!

Lasă un răspuns

Nume *
Email *
Sit web