De Florii, în mica Românie din Italia


Sărbătoarea de Florii a fost pentru mine dintotdeauna o zi plină de bucurie din mai multe motive: marchează o săptămână până la Paşte, e ziua în care multe dintre prietenele mele îşi serbează numele, suntem în plină primăvară şi e ziua în care, în plin post al Paştelui, se mănâncă peşte.
Ziua de Florii de anul acesta va fi una din zilele pe care cu siguranţă nu le voi uita niciodată. Am ajuns la biserică după ora zece, când se adunase deja foarte multă lume. Aşa cum am mai scris într-un alt articol, după mulţi ani comunitatea românilor ortodocşi din Parma a reuşit de anul acesta să aibă dreptul de a-şi oficia slujbele de duminică şi cele cu ocazia marilor sărbători, într-o superbă biserică catolică, pe care o împărţim cu fraţii catolici. Cred că românii din Parma sunt norocoşi să îl aibă drept preot pe părintele Ciprian, un preot cu har deosebit şi un suflet enorm, care a reuşit să adune în jurul său mii de oameni şi să se facă ascultat şi respectat de către autorităţile italiene.
Slujba de astăzi a durat mai mult decât de obicei, pentru că au fost respectate toate rânduielile dar şi datorită unui eveniment extraordinar: am avut marea bucurie de a avea nişte oaspeţi deosebiţi, este vorba de corul Bisericii Ortodoxe Române din Piacenza, organizat şi dirijat de preoteasa Veronica Ursachi. 
Interesantă este în primul rând compoziţia grupului coral, constituit din tineri ce provin din toate regiunile României. Inclusiv din Basarabia. Văzându-i în costume populare tradiţionale, la 2500 km de casă, dacă eşti român adevărat nu poţi să nu tresari de bucurie. Pe lângă portul popular, care cu siguranţă le conferă o frumuseţe şi o eleganţă aparte, tinerii mi s-au părut frumoşi şi la chip, şi după modul în care vorbeau şi se purtau.
La încheierea slujbei am avut parte de un moment muzical deosebit de emoţionant. Voci de înger ne-au amintit de casă, de părinţi, copii, fraţi, bunici care se gândesc cu dor la noi şi care ne aşteaptă. Oricare dintre noi aveam un dor în suflet. A fost un moment de o emoţie copleşitoare, în care oamenii au început să lăcrimeze. 
Sunt clipe pe care aş vrea să le împărtăşesc atât cu cei care uită că sunt români, cât şi cu politicienii care în mai bine de douăzeci de ani de la Revoluţie ar fi putut face mai mult pentru ţară şi pentru aceşti oameni de care îşi amintesc doar înainte de alegeri sau când calculează banii pe care românii din străinătate i-au trimis celor rămaşi în ţară. 

Pentru a trăi un pic din atmosfera din această zi puteţi viziona o mică înregistrare: https://www.facebook.com/photo.php?v=292176957583975

Lasă un răspuns

Nume *
Email *
Sit web