Hai, România!

E cald în Italia. Pentru astăzi s-au anunțat maxime de 37 de grade. E mult, dar mai puțin ca alaltăieri, când au fost 42. La semafor, simțeam cum tocurile sandalelor îmi intrau în asfalt, orașul era pustiu, ca la jumătatea lunii august. Am început ultimele pregătiri pentru Festa Multiculturale, care a devenit o tradiție pentru comunitatea noastră: am pus în bagaje tricourile albe inscripționate cu numele Asociației “Romania chiama Parma” pe partea din față și cu numele țării pe spate, cămășile tradiționale, obiectele de artizanat pentru standul de prezentare, câteva sticle cu răcoritoare, ustensilele de lucru, bannerele pentru stand, oalele de lut… Portbagajul mașinii e plin, la fel ca și bancheta din spate.

Ajungem la Collecchio pe la 9 fără un sfert. Panică! Masa noastră e deja ocupată de cei din Bangladesh, care par de neclintit. Cu rugăminți și negocieri, reușim să împărțim frontul de lucru în două, obținând jumătatea de masă care ne interesează. După care, bucuroși, începem să ne lățim strategic, centimetru după centimetru, așteptând să ne vină ingredientele. Între timp, facem un briefing de început, ca orice echipă care se respectă. O dilemă hamletiană, aparent de nerezolvat, ne frământă pe toți: cu ce să începem lucrul, cu tocănița sau cu prăjitura? Răspunsul vine de la sine: suntem prea mulți ca să stăm toți la prăjitură, așa că, selecția se face în mod automat, unii încep să macine biscuiții, în timp ce ceilalți curăță zarzavaturile.

De undeva, din zona scenei, se aude muzică românească. Mă duc să văd ce se întâmplă și, cu bucurie, le întâlnesc pe doamnele de la Grupul Terra di Danza, care fac repetiții generale pentru spectacolul de diseară. Sunt toate italience, originare din zona Parmei, și au pregătit special un program de dansuri tradiționale românești. Eu, de obicei, execut pașii de dans în mod instinctiv însă ele i-au învățat tehnic și sunt foarte precise. Suntem foarte bucuroși de prezența lor și vrem să fie o surpriză pentru toată lumea.

În bucătărie, totul decurge foarte bine, suntem în grafic. Apare un prim moment de criză: organizatorii nu găsesc ciocolata pentru prăjitură și, pentru că nu mai au chef să cumpere alta (în total 7 kg), ne întreabă dacă nu putem face fără. Nici vorbă! Ne străbate un val de indignare și, în timp ce toți o caută prin magazii și depozite, ne hotărâm să luăm o pauză, de prânz: cu caizer, mici la grătar, muștar și ceva răcoritoare, ca să ne întremăm forțele.

Ne reluăm activitatea: tocănița e pe foc, atât cea cu carne, cât și varianta vegetariană, unde am înlocuit carnea cu ciupercile. Ne-au cerut să pregătim 300 de porții cu carne și 100 vegetariene, cam multe, după părerea noastră.

Câțiva dintre noi mergem să amenajăm standul de prezentare. E deja foarte cald, soarele arde teribil, iar în cort se creează un efect de seră, nu se poate respira. Luăm câte o gură de aer – fierbinte- și ne întoarcem să împodobim “camera tradițională” românească: cu peretar, ștergare brodate manual, tablouri, cuverturi, perne brodate, linguri de lemn sculptate, icoane, fețe de masă cusute de mână, oale și străchini de lut. Anul acesta avem și un coș cu flori de câmp, în culorile drapelului. Suntem încântați, încă puțin și suntem gata să primim oaspeți.

Timpul trece, seara se apropie. Prăjitura e la rece, tocănița e la foc, salata de varză e condimentată, începem să ne ocupăm de aperitive. O nimica toată! Facem socotelile, dar nu e chiar așa:  avem de tăiat, scobit de miez și umplut cu pastă de brânză 250 de roșii, pentru 400 de porții (meniurile vegetariene au 2 jumătăți de roșii iar cele cu carne 1 jumătate). Și cârnații trebuie porționați, tăiați la capete și prăjiți. Am intrat deja în criză de timp, suntem în agitație.

Tăiem porțiile de prăjitură, le punem pe farfurioare. De la microfon, organizatorii ne invită să ne pregătim pentru că în jumătate de oră încep vânzările. Fugim în toate direcțiile, ca furnicile.

Între timp, am descoperit  că graficienii oficiali ai evenimentului au scris greșit meniul nostru, au copiat părți fără sens, din meniurile altor bucătării. Cerem insistent, în repetate rânduri, ca acesta să fie corectat, iar într-un final este afișat meniul aproape corect, scris de mână.

La stand, a început să vină lume, dar oamenii noștri se descurcă de minune: au tăiat colacul, au pus muzică populară în surdină, distribuie broșuri de prezentare și fac promovare României.

La un moment dat, cineva ne anunță că a sosit Doamna Consul General Daniela Dobre, de la Bologna. Suntem foarte bucuroși, cine mai e ca noi? Ne vizitează la stand, apoi în bucătărie, facem fotografii împreună, simțim că nu suntem chiar singuri prin lume.

Parcul Nevicati se umple încetul cu încetul de lume, se formează cozi la case iar la mese aproape că nu mai sunt locuri. Atmosfera e deosebit de plăcută, păcat că noi, din bucătărie, prinși cu treburi, nu reușim să ne bucurăm de ceea ce se întâmplă.

Spectacolul de dansuri populare românești este programat la nouă și jumătate, după salutul Consulului General Daniela Dobre. Doamnele din Grupul “Terra di Danza” au sosit din timp, s-au îmbrăcat în costume de scenă și ne cer ultimele indicații: cum să își lege basmaua, cum să-și aranjeze catrința..

Publicul e curios să vadă evoluția dansatoarelor italience.

“Ciuleandra”, “Hora din Bucovina”, “Ceasornicul”, “Opincuța”, sunt câteva dintre titlurile melodiilor. După fiecare dans, se aud aplauze furtunoase.

Frumos, deosebit de emoționant. La “Brașoveanca” intră pe scenă și prietenii noștri din grupul de dansatori de la Asociația Betania din Bologna. Au venit îmbrăcați în costume maramureșene, să ne facă o surpriză. Superbi! Nu mai reușeșc să filmez de emoții, asist la una dintre cele mai frumoase sărbători dedicate României.

Scena se umple de oameni, italieni, români, albanezi și alte nații câte or mai fi fost prezente la Festa Multiculturale, dezlănțuiți într-o “Periniță” care ne umple de bună-dispoziție.

În Parco Nevicati, activitatea continuă. Pe la standul de prezentare au trecut sute de oameni, iar din colacul enorm de la intrare, devenit o tradiție și la evenimentele noastre, au mai rămas doar câteva firimituri.

Acum, că totul a ieșit bine iar încordarea din ultimele zile lasă loc relaxării, nu ne mai lăsăm duși acasă. Cât mai e lume nu putem oricum să ne strângem lucurile, așa că rămânem până la ultimul client, adică până după ora două și jumătate.

A fost frumos, foarte frumos. Ne-am reinventat, ca în fiecare an, rămânând în esență aceiași: o echipă frumoasă, la care s-au  adăugat, an de an, alți români inimoși, cu noi propuneri, multă disponibilitate, entuziasm și, mai ales, un dor fierbinte de casă. Nu voi enumera numele acestora, pentru a nu exclude pe nimeni, voi aminti doar numele Asociației, “Romania chiama Parma” (scris în italienește), inscripționat și pe tricouri.

În încheiere, pentru cei care nu au putut veni la Festa, voi lăsa rețeta delicioasei prăjituri cu foi de napolitană și cremă de ciocolată, care, împreună cu “Televizor”, “Budapesta”, “Albă ca Zăpada” și alte dulciuri în vogă pe vremea lui Ceaușescu, face parte din patrimoniul de suflet al oricărei familii din România:

500 g zahăr

250 g unt sau margarină

500 g biscuiți simpli

250 ml apă

150 g stafide

2 linguri cacao

200 g ciocolată de menaj

1 esență de rom

1 pachet de foi de napolitană

Se pregătește pe foc siropul, din apă și zahăr, la care se adaugă untul. Când începe să fiarbă se dă deoparte de pe aragaz, după care se adaugă, pe rând, biscuiții măcinați, stafidele, cacaoa, esențele.

Într-o tavă mare se pune o foaie de napolitană, pe care se întinde un strat din compoziția de mai sus. Se adaugă încă o foaie de napolitană cu un rând de compoziție, și încă una. Ultima foaie de napolitană se pune deasupra iar la urmă se acoperă toată prăjitura cu ciocolată topită.

Se lasă la frigider cel puțin 3 ore, după care se taie în cubulețe. Să aveți poftă!