Olimpiada de istorie de la Scorniceşti
Pe vremea aceea mă pasiona foarte mult istoria, cu povestirile ei eroice, situate undeva, la granița dintre realitate și ficțiune. Eram în clasa a IX-a când, pe la sfârșitul lunii martie, tovarăşa de istorie a venit în clasă şi mi-a dat vestea cea mare: mă calificasem la faza naţională şi urma merg la olimpiadă la Scorniceşti!
Nu mai participasem până atunci la un concurs atât de important și aveam mari emoţii. Am început pregătirea, după manual şi după o carte de istoria modernă a României, scrisă de Gheorghe Platon, o carte albastră, stufoasă, cu coperţi cartonate. Îmi plăcea mult şi mă făcea să mă simt un om important, cu toate că aveam doar 15 ani. Am făcut fişe, scheme, visam revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi mişcările de la 1848. Nu era însă suficient, aveam de învăţat şi câteva citate din cuvântările Tovarăşului Nicolae Ceauşescu de la al XIII-lea Congres al PCR, “dădea bine” să îţi închei lucrarea cu un citat din cuvântările Tovarăşului Preşedinte sau din Lenin ori Marx.
În ultima săptămână de şcoală dinaintea vacanţei de primăvară eram scutiţi de la ore, noi cei din lotul de olimpici. Mi-ar fi plăcut totuși mai mult să merg la română, acolo ai loc de întors, nu ca la istorie unde ori e laie, ori bălaie, trebuie să ştii clar date, nume şi locuri. Cu cât se apropia ziua plecării, aveam emoții din ce în ce mai mari. Singura bucurie era că, în toiul pregătirilor, mama îmi cumpărase haine noi, că ”doar nu puteam să ies în lume oricum”. Dintre toate, îmi amintesc costumul de trening cu scris imprimat, pe care l-am îmbrăcat pe drum, “ca să călătoresc comod”.
Am luat un tren de noapte şi după vreo nouă ore, către dimineaţă, am ajuns în Slatina, în centrul gravitațional și spiritual al României de atunci. Drumul a fost foarte lung și obositor, am moțăit cum am putut și aveam senzația teribilă că am uitat tot. La Slatina ne aștepta un autobuz care ne-a dus la Scornicești, locul de naștere al marelui conducător.
Îmi amintesc și acum, de parcă totul s-a petrecut ieri, că m-au impresionat foarte mult aspectul orășelului și atmosfera de sărbătoare: drapele fluturate în vânt, copaci văruiți în alb, straturi cu flori și multă bunăstare. În aprilie ‘89, cu câteva luni înainte de Revoluție, populația României trecea printr-o perioadă foarte grea: alimentele de bază se dădeau pe cartelă, magazinele erau goale, iar dacă voiai să cumperi, de exemplu, lapte, ouă sau mezeluri, trebuia să te trezești foarte devreme și să stai la coadă ore în șir. La Scornicești m-a frapat tocmai contrariul: o mică localitate burgheză, în plină dezvoltare economică, în care găseai cam tot ce îți doreai. Mi-e rușine să recunosc că m-au impresionat mai mult belșugul de pe rafturile cofetăriilor, galantarele pline de fursecuri pufoase și prăjituri moțate, sau pulpele la cuptor de la cantina liceului unde eram cazați, decât momentele de înaltă încărcătură patriotică pe care aveam onoarea să le trăiesc. Gustam și noi din viața de “nomenclaturiști”, de privilegiați ai Epocii de Aur, care ni se părea mult mai dulce și mai îmbelșugată decât aceea a oamenilor de rând, cu care eram obișnuiți din viața de zi cu zi.
La deschiderea oficială, am remarcat prezența Tovarășei Elena Bărbulescu, sora Președintelui, o adevărată Doamnă de fier a învățământului oltenesc, care a vegheat la buna desfășurare a olimpiadei. După ceremonia în pur stil nord corean, cu discursuri înflăcărate, muzică și poezii patriotice, am avut o după amiază de odihnă și studiu, înainte de marea confruntare. În cămin toți elevii învățau pe rupte, de parcă atunci ar fi văzut cărțile pentru prima oară iar eu, în naivitatea mea, m-am luat după ei și am mai trecut cel puțin o dată prin toată materia, ajungând la culcare când era trecut de miezul nopții.
A doua zi am dat proba, am scris mult, pentru că asta credeam pe atunci, că la lucrări trebuie să scrii tot ce știi și că știința se măsoară (și) în numărul de pagini predate comisiei. Nu mai știu dacă citatele pe care le învățasem se potriveau cu subiectul meu, nici dacă am scris vreo frază măreață în finalul lucrării, cert este că aveam sentimentul lucrului bine făcut.
După probe, au urmat pentru noi două zile de plimbare, timp în care profesorii ne corectau lucrările. În prima zi am vizitat Casa memorială a lui Nicolae Ceaușescu, o casă modestă, care a dat omenirii un mare conducător. Am văzut și stadionul din localitate, inaugurat cu puțin timp în urmă, mult prea mare și grandios comparativ cu ansamblul în care era amplasat. Cineva ne spunea chiar că era așteptată vizita celui mai iubit fiu al poporului, iar când acesta sosea cu elicopterul, ateriza pe pista de la stadion.
A doua zi am vizitat două orașe din apropiere, Corabia și Caracal. Nu îmi explicam cum de a apărut vorba că la Caracal s-ar fi răsturnat carul cu proști, pentru că mie mi s-a părut un orășel drăguț.
Entuziasmul meu avea să se stingă în scurt timp, când s-au afișat rezultatele și am descoperit un rușinos 6,70. Nu mi-am explicat niciodată de ce am obținut o notă așa de mică, m-am simțit un vierme într-un context atât de glorios, în care ar fi trebuit “să nu precupețesc niciun efort” pentru a obține un rezultat pe măsură. Tovarășa de istorie aproape că nici nu mi-a vorbit tot drumul de necaz. Unii colegi, în aceeași situație cu mine, inventaseră și o glumă autoironică, cu întrebarea: “Ei, ce-ai luat la olimpiadă?” și răspunsul: “Trenul spre casă” (adică niciun premiu).
A venit vara, am luat vacanță, a urmat toamna, apoi iarna, care ne-a adus Revoluția. Au urmat alte olimpiade școlare, în alte orașe din țară, dar nu cred că s-a mai organizat vreodată o olimpiadă națională la Scornicești.
