Caietul de amintiri
Știu că amintirile se păstrează în suflet, nu într-un album, însă regăsirea caietului de amintiri din clasa a VII- a mi-a adus în minte vremuri îndepărtate, cu oameni dragi și prietenii adevărate, din acelea care durează o viață. Mi-am amintit de copilărie, de visele pe care le aveam pe atunci iar acum, la vârsta maturității, pot spune că viața a fost generoasă cu mine, că mi-a dăruit mai mult decât aș fi sperat.
Din motive de privacy, nu voi prelua aici paginile pe care le-au completat “norocoșii” mei colegi și prieteni, care îmi mulțumeau de fiecare dată pentru onoarea pe care au avut-o de a avea o pagină în “prețiosul” meu jurnal.
Oare câți din adolescenții de astăzi mai scriu aceste versuri care l-ar face invidios chiar și pe celebrul Tony Poptamas?
“Am scris aceste rânduri
în liniștea serii
o piedică să-ți fie
în calea uitării.”
“Răsfoind filă cu filă
Vei ajunge la sfârșit
Vei găsi o amintire
Și-al meu nume iscălit.”
“Amintirea e o floare
ce se naște și nu moare.”
“Cine scrie curmeziș
te iubește pe furiș.”
Dacă e să analizăm rimele de mai sus, poate că acestea aduc pe undeva cu simplitatea textele manelelor, dar reflectă cu siguranță ingenuitatea unei vârste și o oarecare pudoare în a mărturisi direct gânduri și sentimente.
Înainte de Revoluție nu existau multe instrumente sau accesorii pentru a decora caietele, așa că fiecare încercam, după posibilități și talent, să lăsăm o amintire cât mai frumoasă. Fotografii tăiate din ambalajele de săpun și de șampon, reclame la mașini, poze din Neckermann, desene făcute cu ața înmuiată în cerneală erau mici trucuri prin care ne exprimam talentul artistic și atenția față de cei cărora le scriam gândurile noastre.
Aceste jurnale erau la concurență cu oracolele, în care prietenii răspundeau la o listă de întrebări de genul: ce muzică ascultați, mâncarea preferată, îndrăgiți pe cineva. În timp ce oracolul era creat cu scopul de afla cât mai multe lucruri despre interlocutor, caietul de amintiri era acela în care protagonistul erai tu, posesorul jurnalului, iar cei care scriau se raportau la tine, lăsau “o piedică în calea uitării” doar pentru tine.
Ce conțin textele din caietul meu? În cea mai mare parte sunt rememorați anii de școală, momentele plăcute petrecute împreună, sunt scrise impresii despre posesorul caietului (de cele mai multe ori pozitive), se fac confesiuni despre prietenii comune, simpatii, antipatii și se fac declarații. Chiar și declarații de dragoste, cu poezii lângă care este atașată fotografia de buletin.
Sunt nelipsite urările de succes la examene, sfaturile pentru viață și rugămințile de genul “nu mă uita”. Pe vremea aceea nu aveam habar pe unde urmau să ne ducă drumurile vieții, dar fiecare dintre noi ne imaginam undeva, departe. În ceea ce mă privește pot spune că previziunile s-au adeverit.
Răsfoind caietul de amintiri, în unele cazuri reușesc cu greu să asociez numele de copil unor persoane adulte pentru că nu mai știu nimic despre acei colegi. Cu cei mai mulți dintre ei am ținut însă legătura și, chiar dacă nu ne e posibil să ne întâlnim fizic, ne urmărim pe canalele de socializare și ne auzim la telefon.
Astăzi mai circulă oare prin școli oracole și caiete de amintiri?