Palaniețe: cu drag, din Mociu
Am descoperit de curând palaniețele, plăcinte nelipsite la marile sărbători (Paște, Rusalii, Sfânta Marie) de pe masa oamenilor din toată zona Câmpiei Transilvaniei. Ne-am nimerit la Mociu într-o perioadă obișnuită din an și am fost plăcut surprinși să asistăm la pregătitul delicioaselor specialități ardelene, un proces elaborat la care participă toată familia. Entuziasmul, dragostea și atenția cu care gazdele noastre au participat la întreg “procesul tehnologic” ne-au făcut să ne simțim speciali, ca într-o zi de mare sărbătoare.
Nu vă scriu aici cantitățile precise și nici rețeta detaliată, încerc doar să vă prezint în cuvinte acest ritual fascinant. Am cerut ajutorul familiei Haja, gazdele nostre din Mociu, care mi-au pus la dispoziție fotografii din acea frumoasă zi de sfârșit de august și mi-au dezvăluit secretul unui gust de neuitat.
Prima etapă, care începe seara, constă din cernerea făinii și prepararea ”plămădelii”- amestecul de apă călduță, drojdie (ilest), puțin zahăr și făină – care rămâne la dospit până dimineața următoare. Tot seara se pregătește și varza, care se ”răzălește”, poi se călește și se condimentează cu sare și piper.
Dimineața devreme începe frământatul aluatului, în care se adaugă lapte, iar apoi, în timpul necesar pentru dospire, se pregătește brânza pentru umplutură, amestecată cu sare și ouă.
Astea fiind făcute, e timpul ca gospodinele să facă o binemeritată pauză de cafea, să ”stea o țâră în povești”, povești care continuă cât e ziua de lungă.
Încântat de glasul femeilor, aluatul a tot crescut și iar crescut, mai să dea afară din lighean, așa că a fost luat pe sus,trântit pe masă și porționat.
Urmează modelarea-se fac niște ”discuri” pe care se așează umplutura (varză, brânză, ”silvoiz” – magiun de prune) – după care marginile ”discului” se ridică și se unesc între ele asfel încât să acopere umplutura, apoi se apltatizează și se ung pe partea superioară cu ou.
În timp ce femeilor nu le tace gura, nici mâinile nu li se opresc, cineva asudă de zor afară în fața cuptorului care trebuie ”ars” pentru coacerea palaniețelor, operațiune care nu e deloc simplă, având în vedere că singurul indiciu că ai ajuns la temperatura necesară este culoarea cărămizilor.
O ultimă supervizare din partea femeilor în ceea ce privește ”arsul” se termină cu calificativ maxim pentru fochist, așa că palaniețele așezate în tăvi și pe o platformă de lemn (cele care se vor coace pe vatră) poposesc în vecinătatea cuptorului. Aici, cu ajutorul lopeții de lemn mânuite de același”fochist”, ajung în cuptorul care le așteaptă cu “căldură”.
Odată închisă ușa cuptorului, se face cruce, se spune ”Doamne-ajută” și în sfârșit e timp pentru puțină odihnă și … un păhărel de ”jinars” pentru fochist. Dinspre cuptor încep să vină, mai timid la început, niște miresme ce cu greu pot fi descrise în cuvinte și care dau de știre prin vecini despre ceea ce se întâmplă aici. După aproximativ zece minute se deschide puțin ușa,se verifică dacă nu ”se ard”, iar rezultatul controlului se vede imediat în păhărelul fochistului,care e din nou plin.
Toată încordarea și frica de neprevăzut dispar ca prin minune, e deja cert că totul a mers bine, mai rămâne doar proba finală, degustarea, așa că cele douăzeci de minute rămase până la ”scos” trec pe nesimțite.
Ultima misiune pe ziua de astăzi pentru lopata de lemn poartă rumenele palaniețe intr-un coș de nuiele, așezate frumos ”față cu față și dos cu dos”.
Dacă ajungeți în zona Clujului de Sfânta Marie, trebuie musai să poposiți în Mociu, unde în fiecare gospodărie găsiți vestitele palaniețe.
Bine CA miresmele nu se transmit si electronic :). Ca tare foame imi e.