Sigur că aţi auzit de întâlniri după 10, 20 sau mai mulţi ani de la terminarea facultăţii, a liceului sau chiar a şcolii generale, însă sigur ceea ce ni s-a întâmplat la sfârşitul săptămânii trecute a fost un eveniment de excepţie: am sărbătorit 30 de ani de la sfârşitul clasei a IV-a! “Super tare” o să spuneţi, şi chiar aşa a şi fost.
Totul a început de aici: Caut colegii din fotografia “Adio, şorţuleţ pepit” realizată în urmă cu 30 de ani!. După o lună de căutări prin online, după zeci de apeluri şi mesaje, a venit şi ziua multaşteptată. Noi, copiii de altădată, mai mult sau mai puţin schimbaţi fizionomic, curioşi să vedem cum a evoluat fiecare dintre noi, ne-am strâns în jurul unei mese la care discuţiile s-au legat extrem de rapid.
Nu mă gândeam să avem subiecte în comun după atâţia ani, mai ales că drumurile fiecăruia dintre noi au fost total diferite. Toate amintirile se legau de un singur reper: cartierul. Exact, cartierul în care am crescut şi în care unii încă mai locuiesc. Nu m-aş fi gândit niciodată cât de important a fost pentru noi „cartierul”, locul în care ne-am petrecut cea mai mare parte a copilăriei. Fie că era vorba de fotbal în curtea şcolii sau în vreo parcare, de „coci” în faţa blocului, săniuş în parc sau de o tură pe gheaţă, la „farmacie”, cam tot ce făceam se întâmpla în cartier (pentru cunoscători, cartierul “km 4-5” din Constanţa). Complexul mare sau complexul mic, locurile în care mergeam cu cartelele pentru ulei şi zahăr, scara blocului unde fetele jucau „elasticu’”, şantierul de unde ne procuram „tubermanele” pentru „războaiele” dintre blocuri sau restaurantul unde mai târziu ne adunam la „video”, au rămas puncte de reper în amintirea tuturor. Cred că pentru mulţi dintre copiii de azi, cartierul a dispărut…ce amintiri vor avea ei peste 30 de ani?
M-a bucurat mult faptul că după 30 de ani eram toţi bine, inclusiv cei care au lipsit (mai mult sau mai puţin motivat). Dar cea mai plăcută surpriză a venit chiar de la doamna învăţătoare (în fotografie îmbrăcată în rochie de culoare verde) care, aflată într-un moment foarte important al vieţii, şi-a făcut timp să treacă o oră să ne „asculte”. A fost o lecţie mai specială în care fiecare am condensat, în câteva minute, 30 de ani de viaţă: familie, copii, şcoli, joburi, amintiri. S-a recitat şi o poezie, şi nu oricare, ci aceea de la serbarea din clasa a IV -a, cap coadă!!! S-a vorbit, s-a glumit, s-au făcut poze… Am avut şi tort, bineînţeles, cu fotografia care ne-a ajutat să ne regăsim după atâţia ani!
Mă bucur foarte mult când reuşesc să-mi pun ideile în practică, dar de data aceasta este ceva mai mult decât bucurie. Mulţumesc doamnei învăţătoare Neli Dimancea pentru că a fost alături de noi, mulţumesc Adinei şi lui Nicu pentru implicare, mulţumesc tuturor colegilor care au participat la întâlnire, mulţumesc celor care au fost alături de noi din străinătate! A fost o experienţă extraordinară pe care o recomand cu căldură!
Următoarea întâlnire: peste 30 de ani. Nu admitem absenţe, nici măcar motivate!
Următoarea întâlnire: peste 30 de ani. Nu admitem absenţe, nici măcar motivate!
ce draguuuut!