Ziua de salariu

În ziua de salariu toţi ne simţim, măcar pentru câteva ore, mai bogaţi. În Italia, a vorbi despre bani este un subiect tabu, iar cel puţin în domeniul privat nimeni nu ştie cât câştigă colegul de birou, ce sporuri a încasat sau cât a primit mărire de salariu. Ziua de leafă este aşteptată şi aici cu emoţie, dar fluturaşul vine în plic sigilat, îţi este înmânat în mod discret, tu îl desfaci pe furiş, vezi cât ai primit, ce taxe ţi s-au oprit, te enervezi când vezi cifra brută şi netul încasat (taxele sunt de circa 40%) şi îţi continui lucrul ca în orice altă zi. Între timp, banca are grijă să îţi ia din cont ratele, datoriile, ş.a.m.d.

Nu mai ştiu cum e acum în România, dar îmi amintesc cu mare drag de prima mea zi de salariu. În timpul facultăţii m-am angajat, cu carte de muncă, la firma unui prieten al tatălui meu, pe cea mai importantă funcţie pe care am putut-o ocupa vreodată: “inspector birou personal”. Cu mintea de acum, îmi este aproape ruşine să scriu cuvântul “inspector”, mai ales că firma era destul de mică şi nici nu prea aveam ce “inspecta”. Dar România e plină de directori, manageri, inspectori, funcţii care îţi măgulesc orgoliul personal dar care nu reflectă neapărat competenţa profesională şi nici nu sunt retribuite pe măsura importanţei.

Nu mi-am luat primul serviciu din necesitate, ci din dorinţa părinţilor mei de a mă obişnui să lucrez într-un colectiv, de a-mi câştiga banii de buzunar şi de a mă trezi la realitate. Anii petrecuţi acolo s-au dovedit a fi foarte importanţi, pentru că mi-am făcut ucenicia în câmpul muncii, am învăţat să lucrez cu oamenii, să respect ierarhiile şi am aflat că în viaţă nimic nu îţi este dăruit.

A venit şi ziua de chenzină, când primeam avansul plăţii pentru luna respectivă. Iniţial, mi s-a părut că aveam foarte mulţi bani, numai ai mei. Ce-am făcut cu ei? Am cumpărat un carton de prăjituri, cu care am făcut cinste celor dragi şi de restul, până la ultimul bănuţ, mi-am cumpărat ….o pereche de pantaloni pe care îi consideram extraordinar de frumoşi şi pe care, în sfârşit, mi-i permiteam. Să nu credeţi că în realitate erau cine ştie ce, e vorba de o pereche de pantaloni albi, de la Steilmann. Când am ajuns acasă, mama mea m-a întrebat cum aveam de gând să îmi drămuiesc banii câştigaţi. Întrebarea ei sosise prea târziu, pentru că nu îmi mai rămăsăse nimic. A adăugat cu voce calmă, plină de înţelepciune: “Acum ne ai pe noi, dar ce te vei face când vei avea propria ta familie?” Prima mea zi de salariu a fost şi prima lecţie de viaţă.

Au urmat alte locuri de muncă, alte zile de chenzină, cu aceeaşi bucurie trăită intens, în iluzia unei bogăţii aparente. Mi-a rămas în minte aspectul social al momentului, când mergeam să sărbătorim împreună cu colegele, la o cofetărie sau la fast food.

Pentru italieni, tot ceea ce este legat de bani este considerat un aspect intim al vieţii private, despre care nu vorbeşti cu colegii.

De mulţi ani nu am mai marcat în niciun fel ziua de salariu şi mă întreb cum au evoluat aceste uzanţe în România. Banii vin cash, de la casierie, sau sunt viraţi pe card? Fluturaşii sunt confidenţiali sau sunt vehiculaţi în public, ca pe vremuri?