Decalogul artei culinare italiene

Exasperaţi să tot asiste la fărădelegile gastronomice săvârşite în lume în numele bucătăriei italiene, cei de la Accademia Barilla au decis să scrie un decalog cu greşelile cele mai frecvente pe care le fac străinii atunci când e vorba de mâncare italiană. Lista a fost preluată şi dezbătută intens, de presa din întreaga lume.

Cred totuşi că autorii decalogului nu au fost în România, pentru a vedea cât de inventivi suntem noi în combinaţii culinare mediteraneene. Dar hai să parcurgem împreună lista pentru a ne convinge:

1). E strict “interzis” să bei cappuccino în timp ce iei masa sau, în orice caz, într-un moment al zilei altul decât micul dejun. Un italian adevărat bea cappuccino doar dimineaţa, când mănâncă o brioche. După masa de prânz sau între mese se bea o cafea scurtă (caffè espresso sau cel mult cu puţin lapte, adică macchiato). Consider că autorii decalogului nu au auzit de variantele noastre de cappuccino: cappuccino instant, la pliculeţ, sau cappuccino cu frişcă, în loc de spumă.

2). Risotto (orez) şi pasta nu sunt considerate garnituri. Vă simţiţi cu musca pe căciulă? Orezul şi pastele sunt feluri de mâncare separate, nu se adaugă pe lângă carne, chiftele cu sos sau tocăniţe. Să nu cumva să vă treacă prin minte să oferiţi unui italian un pilaf cleios, răsfiert, pentru că nu îl va mânca. Aceeaşi atenţie trebuie să o aveţi când gătiţi pastele: nu le fierbeţi în neştire, nu folosiţi paste de la noi făcute din grâu comun, căutaţi paste din grâu dur.
Şi, dacă vreţi să lăsaţi “cu gura căscată” un italian, spuneţi-i că aţi făcut paste la cuptor, cu ou, brânză, unt şi zahăr. Depăşeşte puterea sa de imaginaţie şi veţi reuşi cu siguranţă să îl surprindeţi.

3). Nu puneţi ulei în apa în care fierbeţi pastele.

4). Nu puneţi ketchup peste paste, pentru că gestul vostru va fi luat drept o “crimă culinară”. Şi dacă tot am deschis subiectul, aş adăuga că nici peste pizza nu trebuie adăugat ketchup, cum vedem în toate pizzeriile de la noi.

5). Nu există felul de mâncare spaghetti alla bolognese! În Bologna nimeni nu găteşte aşa ceva, reţeta originală prevede folosirea obligatorie a tăiţeilor ca bază la care se adaugă condimentul, adică sosul alla bolognese.

6). Pastele cu pui nu există în Italia. Dacă pentru americani acest fel de mâncare sună foarte italieneşte, în Italia este necunoscut.

7). Salata “Caesar” în Italia este necunoscută, deşi a fost inventată de un italian.

8). În restaurantele din Italia nu se foloseşte faţa de masă cu pătrăţele roşii şi albe, acest stereotip s-a perpetuat în imaginarul colectiv ca fiind o caracteristică a localurilor italieneşti, fapt ce nu corespunde cu realitatea.

9). Felul de mâncare cel mai cunoscut în Statele Unite,  fettuccine Alfredo,  a fost inventat de Alfredo di Lelio, dar în Italia nimeni nu ştie nici cum arată, cum se gătesc sau cât sunt de bune. Dealtfel, mulţi turişti americani în vizită aici sunt dezamăgiţi să nu găsească fettuccine Alfredo în meniurile cu specific tradiţional.

10). Spaghetti cu chiftele de carne este un fel de mâncare tipic italo-american, nerăspândit în Italia.

Eu aş adăuga alte sfaturi utile la această listă realizată de Accademia Barilla, din experienţa mea românească:

  • nu există “pizza cu de toate”, ingredientele trebuie să fie alese cu grijă, pentru ca gustul predominant să dea numele pizzei respective;
  • pastele nu trebuie mâncate cu pâine;
  • Parmigiano Reggiano nu e sinonim cu caşcavalul;
  • spaghetti alla carbonara nu trebuie să arate ca o omletă cu şuncă;
  • ţuica e considerată un digestiv şi se bea la sfârşitul mesei, nu la început, ca la noi;
  • aperitivo este o băutură, nu o gustare (antipasto);
  • prosciutto se taie foarte subţire, nu în felii groase ca acelea de parizer, şi nici cubuleţe;
  • tiramisù este un desert foarte apreciat în România, dar realizat după reţete care mai de care mai originale (frişcă, îngheţată, unt, gălbenuş fiert, etc.); ingredientele principale sunt: mascarpone, ouă crude, pişcoturi de şampanie, cafea, zahăr şi puţină cacao pentru decor;
  • atenţie la cum scrieţi meniul! Vă asigur că “pene al burro”, cum am citit pe lista unui restaurant cu pretenţii, aduce mai degrabă a scenă horror, nu e specialitate italiană;
  • nu ştiu de unde le-am scos porecla de “broscari”, pentru că italienii chiar nu se omoară cu broaştele, cred că mai des le găsim în meniul restaurantelor de la noi.
Aştept contribuţiile voastre la întregirea listei de mai sus cu alte exemple.

14 thoughts on “Decalogul artei culinare italiene

  1. Nu prea stiu sa completez lista, ca nu prea ma pricep la bucatarie italiana, dar iti spun sincer ca orezul tot ca garnitura il servesc :)))

    "pizza cu de toate" nici mie nu-mi suna prea interesant, nu imi plac in general prea multe ingrediente la un loc, iar despre "spaghetti alla bolognese", nu stiam ca nu exista…sunt foarte populare in lume…

    Oricum, bucatariile lumii au degenerat mult, sau amestecat, s-au adaptat, astfel incat putini oameni obisnuiti stiu ce este sau nu este original.

  2. Sa vezi pizza cu de toate in unele supermarket-uri din Romania, la raionul de gastronomie, unde pun toate resturile de mezeluri! 🙂
    Ai dreptate, bucatariile lumii s-au amestecat, gusturile se adapteaza in functie de tara straina in care este consumat un anumit produs.

  3. 🙂 haios articolul, mi-a placut. Din scurta mea experienta italiana, petrecuta in sudul peninsulei pot sa afirm:
    * cappuccino il beau doar dimineata, iar in sezonul cald (care acolo in sud este fooooarte lung) servesc un "cappuccino fredo" si in a doua parte a zilei;
    * servesc la masa orez cu fructe de mare si barezii au o mancare tipica "riso, patate e coze". Eu una nu m-am gandit niciodata sa combin orez cu cartofi, dar ei o fac si rezultatul este delicios.
    * spaghetti cu chiftele de carne – in sud se mananca, ce-i drept utilizeaza pentru "polpette" cel mai ades carnea de vita.
    Am lasat la final "pizza cu de toate" – se arata fatis oripilati daca aud ca se comanda pizza cu mai mult de 3, max 4 ingrediente. Reactiile au fost imediate "de unde sunteti voi? asta nu mai este pizza…este…" si aici urmau cuvinte greu de tradus 🙂
    Una peste alta consider ca italienii mananca mai sanatos si mai lejer decat noi.
    Buon appetito a tutti!

  4. Mulţumim, dragă Iulia, te mai aşteptăm pe aici! Am omis un amănunt esenţial: muzica de fundal din restaurantele cu specific italian de la noi 😉 Cu volumul dat la maxim şi melodii care nu se mai difuzează în Italia de cel puţin douăzeci de ani.

  5. Si eu apreciez bucataria italiana, la fel ca tot mapamondul, dar nu incerc sa o prevertesc, precum americanii. Totusi, pastele cu zahar, oua si branza, la cuptor, raman o amintire frumoasa, mai ales proaspat scoase din cuptor.
    Pizza margherita e cea mai buna. Italienii pun si cartofi pe pizza, m-am obisnuit mai greu cu asta.
    Muraturile nostre, cu putin ulei de masline, pe post de antipasti, sunt f bune.
    Salam cu paine si un pahar de vin pot fi, singure, un pranz delicios. Cel putin asa povestea un mare chef italian. Cantuccini cu vino santo, ricotta cu dulceata, rosii cu paine si ulei, sunt atatea lucruri simple, dar gustoase.
    Articolul f interesant, mi-a placut mult.

  6. Dragă Mirela, mulţumesc mult! Meritul merge şi la Accademia Barilla, care a realizat "decalogul ororilor culinare" întâlnit în lume şi care m-a inspirat în scrierea articolului de faţă.
    Cred că fiecare bucătărie are specificul ei şi că trebuie luată ca atare, fără a "perverti" gusturile.

  7. Foarte fain articolul! Îmi plac mult tips-urile despre cultura gastronomică 🙂

    Am observat că italienii se uită miraţi dacă ceri supă ca primul fel, apoi felul al doilea ceva cu carne, ca la noi. Şi dacă îmi aduc bine aminte, nu e prea ok să pui parmigiano ras peste paste cu fructe de mare, habar n-am care e explicaţia. Altă chestie: blatul pufos de pizza nu prea are a face cu reţeta tradiţională, care presupune un blat cât mai subţire – asta e din auzite, deci nu aş băga mâna în foc, poate ştii tu ceva mai concret 🙂

    Totuşi, eu zic că prin deviaţiile de la felurile originale pot să iasă nişte mâncăruri delicioase.

    Ketchup-ul mi se pare o crimă în sine, la câte tâmpenii are în el 😀

    "Pene al burro"… :)))) prea tare!

  8. Mulţumesc, Andra!
    Ai dreptate cu Parmigiano, nu se pune peste peşte şi peste fructe de mare, nu ştiu care este explicaţia.
    În ce priveşte blatul de pizza, reţeta este cu blat subţire, dar acum se consumă şi pizza "înaltă".
    Ar fi interesant să facem un inventar al e(o)rorilor din meniuri 🙂

  9. tocmai m-am intors de la Venetia si am gasit si fete de masa cu patratele rosii-albe si spaghetti alla bolognese 😀 trag concluzia ca turistul face legea
    si apropo de americani, erau unii la un restaurant care au comandat (pentru fiecare in parte) spaghetti, peste, orez, fructe de mare. veneau chelnerii cu troaca, ca la porci. si au luat si desert. noi ne uitam siderati, cat poate manca un om?!

  10. Explicaţiile sunt: ori proprietarii s-au adaptat la clişeele turistului, ori, ceea ce cred că e valabil în situaţia de faţă, proprietarul e de origine asiatică, aşa cum se întâmplă foarte des în ultima vreme, şi nu are nicio treabă cu bucătăria şi cu obiceiurile italienilor.

  11. HISTORY OF ALFREDO DI LELIO CREATOR IN 1908 OF “FETTUCCINE ALL’ALFREDO”, NOW SERVED BY HIS NEPHEW INES DI LELIO, AT THE RESTAURANT “IL VERO ALFREDO” – “ALFREDO DI ROMA” IN ROME, PIAZZA AUGUSTO IMPERATORE 30

    With reference of your article I have the pleasure to tell you the history of my grandfather Alfredo Di Lelio, who is the creator of “fettuccine all’Alfredo” in 1908 in restaurant run by his mother Angelina in Rome, Piazza Rosa (Piazza disappeared in 1910 following the construction of the Galleria Colonna / Sordi).
    Alfredo di Lelio opened the restaurant “Alfredo” in 1914 in Rome, after leaving the restaurant of his mother Angelina.
    In 1943, during the war, Di Lelio sold the restaurant to others outside his family.
    In 1950 Alfredo Di Lelio decided to reopen with his son Armando his restaurant in Piazza Augusto Imperatore n.30 "Il Vero Alfredo" (“Alfredo di Roma”), whose fame in the world has been strengthened by his nephew Alfredo and that now managed by his nephew Ines, with the famous “gold cutlery” (fork and spoon gold) donated in 1927 by two well-known American actors Mary Pickford and Douglas Fairbanks (in gratitude for the hospitality).
    See also the site of “Il Vero Alfredo” http://www.ilveroalfredo.it, which also contains information on franchising.
    I must clarify that other restaurants "Alfredo" in Rome do not belong to the family tradition of "Il Vero Alfredo – Alfredo di Roma" in Rome.
    I inform you that the restaurant “Il Vero Alfredo –Alfredo di Roma” is in the registry of “Historic Shops of Excellence” of the City of Rome Capitale.
    Best regards Ines Di Lelio

  12. Cara Signora Di Lelio,
    La ringraziamo molto per il Suo prezioso intervento e per l'interessante storia della Sua famiglia e delle famose "fettuccine all'Alfredo" che ci ha raccontato.
    Sarà un piacere ed un onore fare una tappa a “Il Vero Alfredo – Alfredo di Roma”, con la prima occasione in visita a Roma.
    Cordiali saluti,
    la redazione di "Jurnal de Navetist"

  13. Grazie per avermi ospitato con la pubblicazione della mia lettera.
    Vi aspetto a Roma al mio rfistorante.
    Cordiali saluti
    Ines Di Lelio

  14. Grazie a Lei per la simpatia e per il contributo!
    cordiali saluti, la redazione di "Jurnal de Navetist"

Leave a Reply to Ines Cancel reply

Name *
Email *
Website

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.