Bacşişul în vreme de criză

De curând a avut loc în Italia, la Milano, un târg internaţional dedicat producătorilor din sectorul alimentar. În paralel cu expoziţia au fost organizate conferinţe în care au fost dezbătute noutăţi legislative şi argumente de interes atât pentru expozanţi cât şi pentru vizitatori. Pe lângă temele ştiinţifice şi noutăţile legislative privind termenele şi modalităţile de plată, a fost tratat şi un subiect ce ţine mai degrabă de cutumă, surprinzându-mă faptul că şi-a găsit locul într-un cadru atât de specializat: “Bacşişul în lume. Recompensă sau obligaţie?”

Măi să fie! În timpul lucrărilor era prezentat un studiu comparat, realizat la nivel internaţional, despre bacşişul dat în hoteluri, restaurante şi unităţi de catering. Tema era abordată din perspectivă legislativă, fiscală, economică şi sociologică. Mi-a venit să râd, pentru că diferenţele sunt foarte mari de la o ţară la alta, iar ceea ce pentru unii este un gest obişnuit, pentru alţii poate fi un afront sau, mai grav, un act de corupţie. Cum limita dintre recompensă şi umilire este foarte mică, important de ştiut este şi procentul ce se aplică în lume atunci când se calculează valoarea bacşişului (în română termenul provine din limba turcă, ceea ce mă face să cred că obiceiul este importat din zona orientală).
Dar să vedem cum stau lucrurile pe alte meleaguri, pentru că în România bacşişul şi ciubucul sunt practici intrate demult în uzanţele noastre. În Italia, mai ales în Nord, nu se lasă bacşiş, cel puţin nu este o practică răspândită. Motivul e clar: la restaurant, pe lângă consumaţie, clientul plăteşte o taxă pentru serviciul ce i se prestează, ce poate varia între 1şi 2 Euro, sau chiar mai mult, în cazurile localurilor de lux. Nu mai vorbim de frizerii sau taxiuri, servicii care în Italia sunt foarte scumpe, cel puţin comparativ cu România (de exemplu, un tuns cu spălat costă în medie 20 Euro în cazul bărbaţilor şi 30 Euro în cazul femeilor). În faţa unor astfel de preţuri, clienţii nu prea mai lasă nimic în plus.
Bacşişul începe să dispară şi odată cu răspândirea modalităţilor de plată electronice: cum poţi să laşi ceva în plus atunci când plăteşti cu cardul? De multe ori, în România, lăsatul restului la casă este un gest automat, atunci când casiera te umple de mărunţi. În Italia, casiera strigă după tine să îţi dea rest până la ultimul cent. Nu mi s-a întâmplat niciodată ca vreuna dintre vânzătoare să invoce lipsa măruntului pentru a mă forţa să îi las restul sau să primesc caramele şi gumă de mestecat în loc de mărunt, aşa cum se practică pe la noi.

În alte ţări este valabil proverbul “câte bordeie, atâtea obiceie”, prin urmare trebuie să fiţi atenţi la uzanţele locale atunci când călătoriţi, pentru a nu trece drept calici dar şi pentru a nu cădea în cealaltă extremă, de a o face pe nababii, atunci când nu e cazul.
În Statele Unite şi Canada, ţări dealtfel evoluate, bacşişul este aproape obligatoriu, într-un procent minim de 15%  din totalul achitat. Dacă sunteţi nemulţumiţi de serviciul primit, puteţi să reduceţi suma la un 10%; ţineţi cont însă şi de faptul că în restaurantele de lux se ajunge la un procent de 25%.  Cum ospătarii sunt plătiţi de către angajatori foarte prost, îşi rotunjesc veniturile cu sumele primite de la clienţi.
La polul opus se află Japonia şi China. În China, datorită jocurilor olimpice, s-au mai deprins să primească bacşiş de la turiştii străini, însă în Japonia acest gest este considerat jignitor şi umilitor. Să nu îndrăzniţi să daţi bacşiş în Coreea de Nord sau în Cuba pentru că aţi putea fi acuzaţi de tentativă de corupţie. În Thailanda a primi bacşiş este sinonim cu a primi pomană, evitaţi deci situaţiile stânjenitoare.
În ţările din Nordul Africii şi din Orient, bacşişul este acceptat, fără a se vehicula vreun anume procent.
În ţările din Europa bacşişul variază după cum urmează: în Franţa, la restaurant se oferă un 10% din suma de pe nota de plată, în timp ce la hotel i se lasă băiatului de la bagaje 1 sau 2 Euro; în Germania variază de la 5 la 10%; în Russia este între 10 şi 15%; în Spania, localnicii nu lasă bacşiş, în timp ce turiştii lasă un 5-10%; în ţările din Est (printre care şi România) se obşnuieşte să se lase un 10%, iar când plătiţi cursa cu taxiul trebuie să-i precizaţi şoferului cât poate să îşi oprească din rest, pentru a nu avea surpriza ca acesta să îşi ţină întreaga sumă.
Trebuie să vă informaţi care sunt regulile şi atunci când mergeţi în excursie pe un vas de croazieră, întrucât acestea diferă de la o companie la alta. Este normal ca în momentul în care faceţi rezervarea agentul de turism să vă comunice şi bacşişul pe care va trebui să îl lăsaţi, pe zi, la sfârşitul sejurului, pentru serviciile barmanilor, ospătarilor şi cameristelor de pe vas.
De ce dăm bacşiş? Pentru că vrem să premiem un serviciu de care suntem mulţumiţi sau pentru că nu avem încontro, într-o ţară în care regulile nescrise o cer? Din ambele motive. O mai facem şi pentru a ne căştiga simpatia şi încrederea personalului localului, atunci când suntem clienţi fideli, sau pentru a ne simţi generoşi, amabili, importanţi. Profesorul Michael Lynn de la Cornell University, care a scris numeroase studii despre comportamentul social în astfel de situaţii, consideră că dăm bacşiş pentru a avea conştiinţa liniştită şi a fi în pace cu noi înşine.
Regulile de bon ton spun că trebuie să evităm monezile mărunte, pentru ca bacşişul să nu se transforme în pomană; se recomandă în acelaşi timp evitarea bacşişurilor prea grase, indiciu de parvenire a unora ce îşi declamă în acest fel noul statut social. Trebuie menţionat totuşi că ospătarii preferă un client ghiolban dar generos şi simpatic în locul unui lord zgârcit şi cârcotaş.

Leave a Reply

Name *
Email *
Website

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.