Bilet Italia-România, dus

Timp de vreo doi ani, în fiecare dimineaţă, în staţia de unde luam autobuzul pentru a merge la serviciu, am întâlnit, printre alte persoane care aşteptau ca şi mine şi care în curând mi-au devenit familiare, o doamnă blondă, subţire, pe care am auzit-o vorbind la telefon româneşte. Am început să ne salutăm şi să schimbăm câteva vorbe, neajungând niciodată la un nivel mai profund al relaţiei. 
Vorbeam despre vreme, despre situaţia politică şi economică de acasă-doamna fiind din Moldova, eu din România- despre copii şi viaţa de zi cu zi. Dumneaei lucra “la ore“, adică mergea şi făcea curăţenie în casele unor familii, în timp ce eu eram “la fix”, adică aveam contract, într-un domeniu ce pentru ea părea foarte greu de înţeles. Odată cu înrăutăţirea crizei economice, o vedeam pe zi ce trecea tot mai îngândurată, pierduse câteva dintre orele de lucru pe care le avea, era tristă, nu ştia ce va fi cu soarte ei şi a familiei sale. De la un  moment dat, în fiecare zi, era însoţită de soţul ei: el îşi pierduse postul de lucru la firma de construcţii unde lucra şi îşi făcea de lucru prin oraş. 
De două-trei luni nu o mai întâlnesc. Nu îmi amintesc nici cum se numeşte. Întâmplător, o doamnă care lua autobuzul cu noi, mi-a spus că, pentru o vreme, îl văzuse pe soţul doamnei din Moldova stând la coadă la Caritas, unde primea alimente pentru masa de prânz. Poate că au schimbat oraşul, poate s-au întors în ţară, poate au găsit de lucru altundeva. Mărturisesc că uneori o caut cu privirea prin mulţime, aş vrea să pot să fac ceva pentru ea, mi-e ciudă că, plină de demnitate, nu şi-a deschis niciodată sufletul pe deplin faţă de mine.
Aceasta e doar una dintre poveşti. În toţi aceşti ani de când sunt în Italia, mica Românie pe care mi-am construit-o aici cu oameni de la noi s-a schimbat mult. Persoane pe care le ştiam din vedere sau cu care schimbasem câteva cuvinte, au dispărut pur şi simplu. Aveam să aflu că s-au întors în ţară pentru că au avut probleme cu părinţii, pentru că şi-au găsit de lucru acasă sau pentru că au considerat că aventura lor luase sfârşit. Doamne pe care le întâlneam la biserică, ajunse ele însele la vârsta senectuţii, au renunţat să mai îngrijească bătrânii altora şi s-au întors acasă, la nepoţi şi copii. Alte doamne, întoarse după două săptămâni de concediu, s-au trezit că nu mai au serviciu, au căutat altceva timp de o lună, ca apoi să ia autocarul în direcţia opusă, spre casă. Am cunoscut şi poveşti foarte triste, cu oameni grav bolnavi, care, simţindu-şi sfârşitul aproape, au luat ultimul zbor către ţară. 
Peste puţin timp se va întoarce în România o familie care îmi este tare dragă. Nu ne întâlnim foarte des, dar ne auzim la telefon şi faptul de a-i şti la o distanţă de 100 km de mine mi-a dat mereu un sentiment de siguranţă. Simt plecarea lor ca pe un soi de trădare, pentru că deja le simt lipsa.  Acum zece ani, i-am urmărit când, cu entuziasm, făceau demersurile pentru a veni în Italia. Acelaşi entuziasm îl au acum, când îşi pregătesc bagajele, cu iluzia că, revenind acasă, vor putea recupera prieteni, familie, şi, mai ales, zece ani din tinereţea lor petrecuţi muncind din  greu.

Asta, pentru că se pare că speranţa circulă în ambele direcţii.

0 thoughts on “Bilet Italia-România, dus

  1. foarte frumos dar in acelasi tim si f trist

  2. curespect ptr nepoata mea draga

  3. Eu cred ca viata este un sir continu de incercari. Unele ies bine, altele nu. Insa orice sfarsit este un nou inceput, nu?

  4. Aşa este. Important este să regăseşti forţa de a o lua de la început.

Leave a Reply to Jurnal Navetist Cancel reply

Name *
Email *
Website

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.