Călător de nevoie

Blogurile “de călătorii” îţi descriu de obicei latura frumoasă a unei astfel de experienţe iar în cazul în care totuşi impresiile nu sunt tocmai pozitive, prezentarea este făcută în stil critic, polemic, întotdeauna însă din punctul de vedere al turistului sau al omului care vede călătoria ca pe o distracţie.

Articolul de faţă se adresează în special celor care sunt departe de ţară, navetiştilor de plăcere sau de nevoie. Pentru fiecare român plecat în străinătate rămân acasă cel puţin două-trei persoane care îi duc dorul şi îl aşteaptă. Câţi dintre voi  nu aţi auzit: “Când te întorci, cine ştie dacă mă mai găseşti?” sau “Dacă o fi să mi se întâmple ceva, ai să vii?” La asemenea întrebări probabil că toţi răspundem: “Ce vorbe sunt astea? Cum să nu te găsesc? Ce ai de gând să faci?”. Ne liniştim părinţii şi bunicii cu promisiunea “Am să vin orice s-ar întâmpla”.

În timp pe noi ne străduim să ne facem un rost în viaţă la mii de kilometri de ţară şi contribuim la prosperitatea altor economii, cei rămaşi acasă îmbătrânesc, se îmbolnăvesc, devin neputincioşi, au vocea tot mai stinsă şi trupurile tot mai firave. Vara şi de sărbători, când mergem să îi vizităm, îi vedem oarecum schimbaţi, dar ei sunt atât de fericiţi să ne vadă, încât ne dau iluzia că se simt bine, par plini de viaţă şi ne amăgim să îi credem nemuritori.

Vine însă şi ziua când telefonul sună parcă mai insistent ca oricând şi primeşti o veste pe care iniţial refuzi să o accepţi. Urli în singurătatea ta, te simţi neputincios în faţa sorţii şi a lui Dumnezeu, cauţi un răspuns şi te grăbeşti să vezi cum poţi să ajungi cât mai repede Acasă. Păcat că în timp ce tu încerci să îţi organizezi plecarea, politicienii României decid să închidă toate drumurile ţării, sfătuindu-i pe cetăţeni să nu părăsească localităţile. Domnilor politicieni, moartea nu aşteaptă! Durerea ta, enormă, dublată de neputinţă, devine şi mai mare.

În astfel de situaţii se declanşează însă o reacţie extraordinară de solidaritate din partea prietenilor, rudelor şi cunoştinţelor care vor să te ajute înţelegându-ţi disperarea. Nu cred că voi reuşi vreodată să le mulţumesc tuturor. În cazul meu, soluţia a venit din partea unei prietene dragi din copilărie care m-a sfătuit să ajung în România, prin Republica Moldova.

Cine citeşte acest blog ştie că în ultimul timp Moldova devenise o obsesie pentru mine, era o prioritate pentru vacanţa de vară. Am traversat Chişinăul cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, seara, cu inima împietrită, şi nu ştiu dacă voi mai avea curând puterea să revin în acest oraş fără a avea aceleaşi trăiri. Am luat din Gara de Sud un microbuz şi am ajuns din nou, după mai puţin de o lună, la Cahul. De acolo drumul a fost mai uşor. Ce mi s-a părut surprinzător a fost faptul că, în aceleaşi condiţii de iarnă, în Moldova, o ţară cu mai multe probleme economice şi politice comparativ cu România, se circula totuşi normal (“dis di dimineaţă” ieşiseră “ostaşii” să cureţe drumurile).

În acea zi am fost călător de nevoie, prin lume şi prin mine. În îndelungul răstimp necesar pentru a ajunge Acasă am plâns, mi-am amintit momentele minunate din viaţa mea, de persoana pe care am pierdut-o şi de cât de mult îmi va lipsi. În cele cincisprezece ore ale călătoriei pe care nu aş fi vrut să o fac vreodată am întâlnit oameni, am văzut locuri acoperite de zăpada care scotea tot mai mult în evidenţă tristeţea din veşmintele şi din sufletul meu, şi, mai ales, am crescut brusc: pentru prima dată nu mă mai simţeam copil.

6 thoughts on “Călător de nevoie

  1. Imi pare rau sa citesc o postare atat de trista. Astefel de calatorii ar fi de preferat sa nu le facem niciodata, dar….din pacate asa e viata, nu intotdeauna cum vrem noi. Cuvintele sunt greu de gasit in astfel de situatii si nici nu ajuta prea mult, dar oricum iti spun sa fii tare! Timpul le va aranja pe toate…

  2. Imi pare rau si iti inteleg durerea, pentru ca si mie mi s-a intamplat acelasi lucru cu ceva ani in urma. Am ramas cu o durere care nu a mai trecut. Dar am simtit ca cel plecat este, totusi, cu mine.
    Chiar daca, poate, nu ajuta cu nimic, sunt alaturi de tine si cred ca sunt multi alti prieteni care se gandesc la tine.

  3. Mulţumesc mult, cred că în astfel de momente sprijunul prietenilor este esenţial şi te ajută să mergi mai departe.

  4. Of, asta este cred cosmarul cel mai mare al celor plecati din tara. Sa sune telefonul, sa primesti vestile proaste si tu sa fii departe, sa mai fie si vremea impotriva ta, sa nu poti ajunge 🙁 Am trecut prin asta, si nu eram plecata din tara, eram doar in alt oras. Mi s-a parut ca drumul a durat o vesnicie!
    Condoleante si multa putere sa te refaci.

  5. Mulţumesc mult, nu doresc nimănui să treacă prin asta.

Leave a Reply

Name *
Email *
Website

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.