În perioada 14-17 februarie 2013 s-a desfăşurat la Milano Târgul Internaţional de Turism, o vitrină internaţională în care ţările îşi prezintă atracţiile turistice, în vederea încheierii de contracte cu operatorii specializaţi şi a atragerii turiştilor, nu doar din Italia ci din întreaga lume.
În Italia evenimentul este foarte cunoscut şi urmărit, atât la nivel de instituţii cât şi de către publicul larg. Paralel cu târgul au loc conferinţe transmise prin canalele de televiziune naţionale.
Am început vizita în zona „World”, cu ţările din Nordul Africii. Marocul, Tunisia, Algeria şi Egiptul se întreceau în prezentări pitoreşti, cu standuri reproducând specificul arhitectonic local. Operatorii, îmbrăcaţi în costume tradiţionale, îmbiau vizitatorii propunându-le sejururi de vis.
Artizani populari executau în direct obiecte tradiţionale din lemn sau metal, după tehnici de demult. Marocul oferea vizitatorilor ceai de mentă, iar Tunisia curmale. Libia, ieşită de curând dintr-o situaţie politică mai mult decât delicată, asigura lumea că totul e bine şi că îşi primeşte turiştii cu braţele deschise.
Japonia şi Chinaîntâmpinau vizitatorii cu standuri maiestuoase. Cuba, Caraibi şi Republica Dominicană se întreceau prin culoare, dans, muzică, aducând bună dispoziţie şi dorinţa de a petrece o vacanţă exotică.
Am văzut ţări precum Etiopia şi Zambia, cu mari probleme economice şi sociale, dar cu dorinţa de a se dezvolta prin turism şi a-şi depăşi condiţia actuală.
Cele mai frumoase şi dinamice prezentări din aria internaţională mi s-au părut cele ale Elveţiei şi Austriei, ca marketing, animaţie şi eleganţă.
Ajungem în zona noastră: simpatici grecii, în ciuda situaţiei economice dramatice, turcii, croaţii, slovenii. Bulgarii, şi ei negustori în ale turismului, ne ofereau sejururi de neuitat la Balcic. Pe cărţile poştale oferite gratis vizitatorilor era scris că erau realizate în cadrul unui proiect finanţat de Uniunea Europeană.
Ca să nu prelungesc prea mult aşteptarea, ajung şi la standul României: mare, rece, distant, neatrăgător. Câteva bannere ici colo aminteau de mânăstirile din Moldova, de Curtea de Argeş, de Coloana Infinitului şi de Castele (Bran şi Peleş). Operatorii prezenţi (majoritatea de la agenţii de turism) mi s-au părut amabili, dar oarecum stingheri, nu aveau treabă unii cu alţii şi nu transmiteau cu adevărat o imagine unitară, de ţară. Am auzit o doamnă prezentând unui cuplu de italieni destinaţiile de vacanţă, vorbea foarte bine italiană, însă contextul complet nu convingea, părea forţat şi artificial. M-am gândit imediat că nu ştim să ne punem în valoare ceea ce avem, ne credem prea şmecheri ca să învăţăm de la alţii şi în acelaşi timp ne e teamă de ridicol pentru a pune în practică ceva nou.
Aş fi vrut să le văd pe toate doamnele acelea îmbrăcate în straie populare, aş fi vrut să văd măcar un meşter popular cioplind linguri de lemn, sau să aud muzică românească. Sunt gesturi simple, care nu costă o avere. Mi-aş fi dorit o promovare mai agresivă, cu entuziasm şi speranţă. Am găsit o Românie copleşită de criză, blazată şi acrită, ca o fată bătrână care merge la horă dar stă deoparte îmbufnată.