Teatrul radiofonic

Anii ’80, un orășel mic de provincie din Dobrogea.  La lumina unei lămpi cu gaz, un copil își termină de făcut lecțiile, pe masa din bucătărie. În casă este frig, un frig sâcâitor și paralizant. E îmbrăcat cu pijamale groase, peste care și-a pus un halat gros, pe cap are o căciulă de lână, iar în picioare șosete, tot de lână, împletite de mamaia de la țară. Părinții sunt încă la serviciu, au plecat de dimineață și trebuie să apară. E frig, tare frig. Deschide aparatul radio cu baterii, fixează frecvența și așteaptă. Ia o pătură și se întinde pe canapea. Peste puțin timp începe emisiunea preferată, Teatru radiofonic.

Înainte de a citi cărți „mai serioase”, copilul a descoperit capodoperele literaturii universale ascultând dramatizări ale unor piese celebre. Cu ochii minții, el vede personaje, orașe, călătorește, se bucură și suferă deopotrivă, alături de protagoniștii poveștilor pe care le ascultă. Are și preferințe: îi plac mult scriitorii ruși. Urmărește cu sufletul la gură dramele personajelor preferate, se lasă cuprins de emoții și scapă o lacrimă pe care și-o șterge cu mâneca halatului. Și încă una. Aude cheia răsucindu-se în încuietoarea ușii. E mama, înghețată de frig, se întoarce după o zi de muncă. Copilul îi ia pungile din mână, nu neapărat pentru ca să o ajute, ci mai degrabă ca să vadă dacă i-a adus ceva bun. Zărește schimburile aduse la spălat și… atât. Înghite în  sec și se așază din nou pe canapea. Între timp vine lumina, necruțătoare, risipind atmosfera sfâșietoare a unei „drame la vânătoare”.

Mama se uită pe masă, vede sandviciurile lăsate de dimineață, neatinse de copil: două felii de pâine, cu un unt încremenit de frig și gem. Sunt vremuri grele, pentru un pachet de unt oamenii se trezesc și merg să stea la coadă de la ora 5 dimineața. Îl simte pe copil nefiresc de trist, are ochii plânși și vocea tremurată. „Ce ai, s-a întâmplat ceva la școală?” „Nu, nimic”, răspunde el încet. Mama simte că ceva nu este în regulă și insistă: „Ai luat o notă mică, te-ai bătut cu careva?” Copilul nu mai rezistă și izbucnește în plâns: „Nu, ascultam la radio o piesă tristă…”. Mama, „insensibilă” la durerea copilului, izbucnește, adresându-se la plural, într-un sens general ambiguu: „Voi nu mai puteți de bine, nu mai știți ce să faceți, nu știți ce e durerea, ca să aveți atunci cu adevărat motive să plângeți!”.

Îmi amintesc cu drag de scene ca aceasta și de copilul care eram acum mai bine de treizeci de ani. Când mi se face dor de vremurile de atunci, îmi pun căștile și ascult de pe telefon o piesă de teatru radiofonic, cu vocile actorilor din generația de aur a teatrului românesc. Ascult când merg pe bicicletă, când calc rufe sau fac alte treburi în casă, când ies să fac mișcare sau când oboseala mă împiedică să mă concentrez asupra cititului ori vizionării unui film. Este o parte frumoasă a României, neatinsă de schimbările politice, sociale și istorice. Este partea cea mai curată din viața copilului care visa așteptând să se aprindă lumina.

sursă foto

Lasă un răspuns

Nume *
Email *
Sit web