Excursia la Babadag

E primăvară. În orășelul de la Dunăre, când se dezgheață pământul și bălțile, ai două semne clare care îți anunță sosirea noului anotimp: primii ghiocei aduși pe tarabele din piață, din pădurile Codru și Babadag, și peștele proaspăt vândut prin cunoștințe, de pescarii lipoveni.

E deja sfârșitul lui aprilie, când lumea începe să iasă la iarbă verde, cele mai cunoscute destinații fiind Pădurile Bididia și Doi iepurași. Tulcenii își întind păturile pe iarbă, scot castroanele, farfuriile și paharele de plastic și încing un ospăț pe cinste: brânză de la țară, ridichi, ceapă verde, chiftele, plăcinte sau pandișpan și nelipsita scrumbie pusă pe grătar. Madlena proustiană a copilăriei mele este scrumbia – cel mai gustos pește din lume- care, împreună cu salata de icre de știucă, mă duce cu gândul la deltă și la un oraș mic, cu oameni care se cunosc și se ajută între ei, un fel de mahala de pe malurile Dunării.

Dirigu’, prof de fizică, împreună cu profu’ de geografie, au organizat pentru duminică o excursie la Babadag. După planul lor, va fi o experiență unică, de la care vom învăța multe. E sâmbătă și e o zi ciudată, sau cel puțin așa mi se pare mie, aștept parcă să se întâmple ceva. Cu siguranță, e vorba doar de agitația dinainte și de multe așteptări.

Mama mi-a pregătit geanta pe care de obicei o iau la muncă patriotică și a pus în ea nelipsitele șnițele, alimentul ideal pentru excursii. Nu m-am întrebat niciodată de unde face rost de carne, probabil că păstrează în pungi, în lada din congelator, pieptul și copanele de la păsările pe care le aducem de la țară.

Mă trezesc devreme, trag cu urechea să aud ce spun ai mei în bucătărie: URSS, accident, centrală. Înțeleg că undeva s-a întâmplat ceva, de la radio vin știri parțiale. “Bine că nu e la noi”, îmi spun în gând egoist. Privesc pe geam și văd asfaltul ud, semn că a plouat de curând. Zâmbesc spre cerul senin, cu speranța unei zile frumoase.

E prima dată când merg cu trenul la Babadag și mi se pare mult mai puțin distractiv decât cu autobuzul, mai ales pentru că, fiind și alți călători în compartiment, nu se cade să cântăm în public melodiile din repertoriul clasic din tabere și de la practică: “Imnul Stelei”, “Paraschiva”, “Puștoaico”, “Pe o mare înspumată”.

Ajungem în pădure, unde suntem împărțiți în două tabere; cu busola în mână, începem să ne luăm după indicii care să ne ducă (poate) la descoperirea marii comori. Iarba este încă umedă și, în contact cu soarele cald, se ridică aburi firavi. Nu am avut niciodată simțul orientării, mă rătăcesc, o luăm greșit și pierdem timpi prețioși. Între timp, cealaltă echipă a atins toate punctele din traseu și a câștigat întrecerea.

Mâncăm, după care începem să jucăm, fete și băieți laolaltă: “lapte gros”, “țară, țară vrem ostași”, “flori, fete, filme sau băieți, actori sau cântăreți”, “trecea un prinț călare” și alte jocuri de grup. Câte râsete, câtă veselie, e o zi cu adevărat frumoasă, chiar dacă vremea nu e cine știe ce.

Ajung acasă și povestim, împreună cu ai mei, despre ceea ce s-a întâmplat peste zi. Peste câteva zile aveam să îl aud pe tata: “a venit ordin să fie retrase din piețe legumele, fructele proaspete și laptele. Nu se știe nimic clar, dar e pericol de radiații. Undeva, în URSS, la Cernobâl, a fost un accident nuclear”.

De optsprezece ani iau zilnic o pastilă de Euthyrox și nu pot să nu mă gândesc uneori la excursia de la Babadag, la ploaia radioactivă și la cât de puțin am fost informați despre urmările celui mai mare dezastru nuclear din Europa. Avea dreptate dirigu’, ziua de 27 aprile 1986 a fost, cel puțin pentru mine, una de neuitat.

Lasă un răspuns

Nume *
Email *
Sit web