Când ai copii mici, eşti mai predispus să adopţi un animal de companie, fie că e vorba de clasicele: câine, pisică, broască ţestoasă, canar, papagal, iepure, peşti, hamster, purceluş de Guineea sau de ineditele necuvântătoare precum: iguană, tarantulă, şarpe, găină.
Toate acestea necesită atenţie şi îngrijire, implicând responsabilizarea întregii familii. Noi am avut, cu mulţi ani în urmă, o pereche de papagali. Când s-a întâmplat să moară masculul, ne-a fost foarte greu să îi explicăm băiatului cel mare – care avea doar patru ani pe atunci- că prietenul lui nu mai trăieşte. Am ales să îi spunem că l-am dus în magazinul lui Sabri pentru că avea nevoie de familia lui şi că îl vom readuce acasă la momentul potrivit. În realitate aşteptam să primească un papagal cu penaj asemănător, care să îl înlocuiască pe regretatul Coco. Au urmat peştii de acvariu, în casa bunicilor. S-au perindat în cei şaisprezece ani de când avem copii, zeci de exemplare, sute chiar, de nenumărate specii şi culori.
Dar ceea ce avem acum depăşeşte orice imaginaţie! Aş vrea să îi descriu pe noii noştri prieteni însă îmi este foarte greu: nu sunt animale, dar nici plante, au nevoie de căldură, dar se feresc de lumina directă a soarelui, sunt veseli dar şi somnoroşi, nu se deplasează singuri dar pot fi duşi peste tot… Ştiu că e greu de ghicit. J Te dai bătut? Ar întreba Luca, fericitul posesor al celor patru „animăluţe” (două pictate în stil gărgăriţe şi două de culoare maronie naturală).
Le-am găsit pe o tarabă, la Festival dell’Oriente. Provin din Mexic şi sunt seminţele unui arbore în interiorul cărora sălăşluiesc nişte larve din care (poate) vor ieşi la primăvară fluturi. „Ce scârboşenie”, vă gândiţi. În realitate, boabele de „fasole săltăreaţă” („fagiolino salterino” în italiană) sunt foarte simpatice: nu necesită multă îngrijire, reacţionează când le ţii în palmă şi le vorbeşti, fac salturi în cutiuţa-culcuş şi se pare că îndeplinesc o dorinţă puternică a stăpânilor care le îngrijeşte.
Legenda spune că, în urmă cu foarte mulţi ani, în deşertul mexican exista un loc mirific, plin de verdeaţă şi de flori, în care trăiau laolaltă oameni şi zâne. Într-o bună zi, pentru a rămâne singurii stăpâni peste minunatul ţinut, oamenii le-au alungat pe bietele zâne. Acestea, de frică, s-au ascuns în seminţele unui arbore numit de localnici „stâlpul săgeţii” (pentru că din lemnul copacului respectiv erau confecţionate săgeţi de vânătoare). De atunci, de vara până în primavare următoare, transformate în larve adăpostite în boabe săltăreţe asemănătoare cu cele de fasole, zânele aşteaptă să se transforme în fluturi. Oricine se apropie de aceste fiinţe magice şi le şopteşte o dorinţă, va putea fi sigur că dorinţa se va îndeplini.
În Italia poţi găsi cu uşurinţă „fagiolini salterini”, în special pe la târgurile de animale exotice. Costă puţin, nu necesită o atenţie deosebită. Noi le ţinem într-o cutiuţă specială, acoperită de un voal (pentru ca să nu le pierdem prin casă). Din când în când le luăm în palmă şi le încălzim, după care ele încep să se animeze, sărind într-o veselie. Nu trebuie expuse direct la lumina soarelui. De două ori pe lună se stropesc cu apă.
Dacă ne vedeţi vorbind singuri în faţa unei cutiuţe, să nu credeţi cumva că am luat-o razna. Trebuie să interacţionăm cu ele, pentru a le trezi din letargie.
Voi ce animale de companie aveţi?
