Mont Blanc: dincolo de nori (III)

 
30 august 2014 – 12.10
Nid d’Aigle (2372m): am făcut încă o fotografie de grup şi… la drum! Încă de la „start” ne-am dat seama că am exagerat cu bagajele şi cu îmbrăcămintea groasă. „Colegii” de urcare erau echipaţi mult mai elastic şi dinamic, iar rucsacurile lor erau de-a dreptul minuscule pe lângă ce căram noi. Dar uite aşa, din experienţă învaţă omul!

 

 
Prima oră a traseului a fost lejeră, în fapt o plimbare pe o potecă şerpuind lin prin oceanul de bolovani şi grohotiş. După o scurtă pauză de hidratare şi două fotografii cu câteva capre Ibex în zona Refuge des Rognes (2768 m), am început urcarea ceva mai consistentă, fără mari probleme tehnice şi cu câteva zone prevăzute cu cabluri fixe. Poteca este bine bătătorită, momâile sunt la locul lor iar marcajele sunt vizibile. În rest aglomeraţie mare şi de cele mai multe ori cei care coboară nu prea dau prioritate celor care urcă….i-am cam înjurat la urcare, însă aveam să le dau dreptate la coborâre! Pe măsură ce urcam vremea se tot schimba, ba era soare, ba erau nori, noi trebuind să ne adecvăm schimbând des hainele. După 3 ore de la Nid d’Aigle, am terminat urcarea şi am ajuns la un nou punct de informare MB care este situat la intrarea pe platoul pe care se află şi refugiul Tête Rousse. De aici începe porţiunea cu zăpadă, însă poteca este bine bătătorită şi pentru cei 300m cât mai sunt până la refugiu nu este nevoie de colţari.
 

 

 

 
 

 

 

 
15.10 – Refugiul Tête Rousse
Fără un efort deosebit, la 3 ore de la plecare ne descălţam de bocanci şi treceam la papucii oferiţi din partea casei. „Refugiu” este un fel de a spune deoarece de fapt este o cabană de 3 stele plus. La intrare există un gen de vestiar unde te descalţi de bocanci şi dintr-un coş enorm te serveşti cu papuci de plastic. Bocancii sunt aşezaţi apoi pe rafturile aflate la intrarea în „restaurant” sau pe holul care duce către dormitoare. Tot la vestiar există nişte dulăpioare, mai mari sau mai mici, unde introduci o monedă de 1 euro şi pleci cu cheia, după ce ai băgat înăuntru ce-ţi este de prisos. Utilitatea mare a acestor dulăpioare este că acolo poţi să laşi pentru o zi/două ceea ce ţi se pare inutil de urcat până la următorul refugiu. 
 

 

 

 
Check-in-ul a fost relativ simplu, având rezervare făcută în urmă cu o lună (la acest refugiu trebuie să confirmi telefonic cu trei zile înainte de sosire). Am mai fost întrebaţi la ce oră intenţionăm să plecăm a doua zi, şi pentru că am optat pentru ora 4 am primit paturi într-un dormitor cu 16 locuri, în care primii temerari plecau la ora 1.30. Mai erau „oferte” pentru orele 5 sau 7. Dormitoarele aveau paturi etajate, câteva cuiere şi nişte băncuţe, curăţenie desăvârşită, lenjerie curată, totul perfect. Chiar lângă dormitoare era un spălător şi toalete. Apa curentă nu exista, însă curăţenia era impecabilă.
 

 

În restaurant atmosfera a fost superbă, plecând de la peisajul fabulos care se vedea prin geamurile mari şi terminând cu curăţenia. Preţurile destul de mari erau justificate de faptul că aprovizionarea se realiza doar cu elicopterul. O apă la un litru jumătate costa 5 euro, un vin fiert cu un biscuit de ciocolată tot în jur de 5 euro, o omletă 11 euro şi cam tot aşa. Fără niciun fel de probleme se putea mânca „din traistă”, singura rugăminte din partea cabanierilor aceea de a curăţa masa la final.

 

 
Spectacolul de pe „terasa” naturală era de o emoţie copleşitoare: avalanşe, zgomote de pietre căzute, munţi de zăpadă, soare, nori, dincolo de nori… Atmosfera era degajată, se glumea, se făcea haz de necaz, se verifica prognoza meteo, cei care se întorceau împărtăşeau impresii celor care urmau să urce a doua zi dimineaţă. Pe la 21 ne-am băgat în pat cu gândul că pe la 4,30 dădeam deşteptarea. În jur de ora unu au început să se audă zgomote prin cameră, iar la 1.15 întreaga echipă era trează. Din cauza stresului, emoţiilor şi mai puţin a gălăgiei pe care o făceau cei care se pregăteau de plecare, somnul nu se lipea de noi. Cu greu am mai aţipit până pe la 4.15 …
 

 

 

 

 
31 august 2014 – 05.30 Tête Rousse (3167m)
Pe la 5 încă ne echipam cu bocanci, colţari, hamuri, căşti, rucsacuri. Am lăsat în „dulăpioarele magice” tot ceea ce nu ne trebuia, ne-am îmbrăcat cu hainele groase (afară erau în jur de 5 grade) şi pe la 5.30 ne-am pus pe urcat pe muntele pe care se zăreau din loc în loc licărelile frontalelor celor mai matinali. 
 

 

 

 
Prima porţiune a fost relativ uşoară, mai mult prin zăpadă, însă deoarece era pentru noi prima experienţă cu colţari, afară era încă întuneric şi vântul bătea destul de tare, ne-a luat ceva timp să ajungem la cea mai dificilă porţiune de pe întreg traseul, traversarea Grand Couloir. Este vorba de o porţiune de maxim 50m care traversează o pantă cu o înclinare de vreo 70 de grade, acoperită cu pietriş, zăpadă, gheaţă şi cu două mici pârâiaşe îngheţate. Problema cea mai mare este că de sus pică pietre, mai mari sau mai mici, deci riscul de accident este considerabil (faptul că dimineaţa solul este îngheţat iar dislocările de pietre sunt minime ne-a ajutat şi nu am văzut pietre căzând). Înainte de plecare am văzut o mulţime de filme şi am citit toate regulile de siguranţă, însă ajunşi la faţa locului am încercat să luăm deciziile cele mai bune. Deoarece în faţa noastră era un ghid francez cu doi turişti am încercat să aflăm de la ghid dacă este mai bine să traversăm cu colţari sau fără. Răspunsul a fost: cum vreţi! Aşa că ne-am orientat după cum erau ei echipaţi şi am pierdut vreo 15 minute să scoatem colţarii (proastă idee). Am încercat apoi să ne asigurăm cu coarda din dotare însă şi aici a apărut o problemă. Cablul de care urma să ne prindem era la vreo 5m distanţă, iar pe la jumătatea traverseului, dacă nu ar fi fost coarda suficient de lungă am fi riscat să ne tragă în jos. După o scurtă şedinţă, ne-am luat curaj şi am început să trecem fără colţari şi coardă. Odată ajunşi în faţa potecii am mai aflat o noutate: de fapt existau două poteci. Una ceva mai lungă care urca prin zăpadă şi cea clasică, mai uscată şi mai periculoasă. Cătă a ales poteca prin zăpadă şi după 2 minute a reuşit să treacă dincolo cu puţin efort şi ajutorul pioletului pe final. Eu am ales varianta clasică, care s-a dovedit destul de periculoasă din cauza pârâiaşelor îngheţate care se aflau sub zăpada proaspătă. Cred că a durat mai puţin de un minut însă sincer mi s-a părut o veşnicie. Dar partea grea abia acum urma. Copiii au ales să treacă însoţiţi de Dan pe poteca înzăpezită. S-au mişcat bine, Cătă i-a ajutat pe porţiunea îngheţată de la final şi am răsuflat uşuraţi. 
 

 

 
După 2 ore de poticneli, emoţii şi stres ne-am pus în sfârşit serios pe treabă. Şi urcam, şi iar urcam şi tot urcam. Un perete aproape vertical, bolovănos, pietricios, arid, cu oameni la fel de arizi şi pe traseu, doar cu câteva semne şi câte 2-3 variante de poteci, toate la fel de periculoase. Cabana rămăsese undeva jos, foarte jos iar norii erau şi mai jos. Refugiul Goûter părea şi el foarte departe aşa că aveam senzaţia că stăm pe loc.

 

 

 

 

După trei ore de la plecare au început să apară şi porţiunile cu gheaţă şi zăpadă de care scăpasem după traverseul de la Grand Couloir, numai că aici acestea erau extrem de periculoase. Hăul care se deschidea chiar sub picioare noastre, pietre instabile, porţiunile de gheaţă topită, grohotişul, instinctul de supravieţuire, toate te îndemnau la multă, multă atenţie. Spre bucuria noastră refugiul se vedea din ce în ce mai bine, pe final au început să apară şi cabluri fixe, însă ceea ce devenea foarte enervant era aglomeraţia. Mulţi coborau, legaţi în corzi de ghizi, se asigurau la fiecare 2 paşi, alţii erau mai grăbiţi, iar cei care urcau nu aveau nici un fel de prioritate. Dar ce să te mai enervezi când după 5 ore de urcat ai ajuns la 3800m pe gheţar la vechiul refugiu Goûter, locul de unde în mijlocul verii începi să vezi doar alb în faţa ochilor.  Cu siguranţă a fost cel mai greu traseu pe care l-am făcut în viaţa noastră, dar abia în ziua următoare aveam să aflăm că se putea şi mai greu. Era abia ora 10.30 şi ne aştepta o zi lungă.

 

 

 

 

 

 

 

31 august 2014 – 10.30 vechiul Refuge du Goûter (3800 m)

Lasă un răspuns

Nume *
Email *
Sit web