Borduri de frunze

Am ajuns în Italia noaptea târziu, însă am fost trezit cu noaptea în cap de zumzetul unei maşini care parcă îşi găsise locul de joacă sub fereastra apartamentului nostru. Buimac de somn, am crezut iniţial că era miercuri sau sâmbătă, zilele în care se ridică plasticul pe strada noastră (pungile cu plastic, sticlă sau aluminiu se strâng în faţa porţii şi sunt ridicate de o firmă specializată),  însă în acel caz gălăgia ar fi trebuit să dureze mai puţin. Vroiam să observ ceva de pe geam, însă, din cauza copacilor înalţi, nu am reuşit să întrezăresc nimic. Într-un târziu, sunetul s-a atenuat, până a dispărut complet, iar eu aveam să mă bucur liniştit de dimineaţa frumoasă de toamnă.

Împreună cu puştiul cel mic, am pregătit traseul de dimineaţă: parcul mic, parcul mare, un pic în centru, apoi acasă. Ieşit în curtea blocului, am salutat-o pe vecina de la parter (de origine arabă) care, cu o mătură mare, strângea frunzele căzute din copac, iar soţul ei le punea în saci de plastic. Am făcut puţină conversaţie, eu mirându-mă în sinea mea că au preluat din obiceiurile italienilor, şi am plecat mai departe. Am ieşit din curte şi la următoarea poartă am văzut un pensionar italian care manevra de mama focului un măturoi: strângea şi el frunzele adunate în dreptul casei sale. Am mai făcut câţiva paşi şi ne-am apropiat de parcul cel mic. Liniştea străzii a început să fie întreruptă de sunetul misterios care mă trezise de dimineaţă….Cu cât ne apropiam de parc, sunetul creştea din ce în ce mai mult în intensitate. Nu se vedea nicio maşinărie, ci doar un val de frunze care se forma, din ce în ce mai înalt, pe aleile parcului. După un copac am zărit şi sursa gălăgiei: un angajat de la salubritate, care ghiciţi ce făcea: aspira frunzele din parc!!!


M-a văzut că eram cu copilul şi a oprit jucăria, făcându-mi semn că nu vroia să-l sperie şi nici să ne umple de praf….Ne-am retras în dreptul unor leagăne şi l-am urmărit: nu era vorba de un aspirator propriu-zis, ci de o maşinărie care sufla aer. Sufla frunzele de pe spaţiul verde pe alei, le aduna în grămezi, apoi trecea cu o maşinuţă şi le aspira. În aproape jumătate de oră a reuşit, singur, să facă părculeţul lună.


Am plecat mai departe către Parco Ducale, un parc de câteva hectare, cu sute de copaci, unde credeam că ceea ce văzusem în părculeţul mic nu putea să se repete. Pe drum chiar mă gândeam că în facultatea militară, pe la 6 dimineaţa, ieşeam cu măturoiul să adun frunzele, pentru ca la ora 7, când soseau profesorii, aleile să fie curate….nu am înţeles niciodată de ce trebuia să fac acest lucru, însă văzând acum cum stă treaba în Italia, am început să gândesc că poate aşa este normal.


Am intrat în parcul cel mare cu gândul că aici o să fie linişte….pe jos am văzut frunze, semn că nu şi-au pus mintea şi cu pădurea. Am mers vreo 200m şi am văzut nişte alei străjuite de „trotuare sau borduri de frunze”….

Nu puteam să cred!!! Şi aici..da, chiar aici totul era pregătit, probabil de foarte dimineaţă… şi aveam să aud, în scurt timp, şi sunetul aspiratorului. Da, şi în pădure se aspiră frunzele. Cu o maşină mai mare, după aceeaşi metodă, frunzele uscate aveau să dispară şi din măreţul parc….


Cam aşa funcţionează treburile pe la ei, vara se spală asfaltul cu detergent, toamna se aspiră frunzele uscate, copacii sunt numerotaţi, iar când se renovează apartamentul nu se strică nici liftul şi nu se zgârie nici pereţii de pe hol: pentru că toate au o logică!

Leave a Reply

Name *
Email *
Website

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.