Lumea văzută de pe bicicletă

Se spune că locuitorii Parmei s-au născut pe bicicletă, pentru că încă de mici sunt obişnuiţi să se deplaseze pe două roţi, indiferent de starea vremii, de cum sunt îmbrăcaţi şi de cât de multe paporniţe cară după ei. Semn că m-am integrat perfect în ţara mea de adopţie, anul trecut mi-am reluat şi eu obiceiul de a merge pe bicicletă şi mi-am amintit de adolescenţă, când, împreună cu prietena mea de suflet, străbăteam pe Pegasul galben al verişorului meu localităţile din jurul satului bunicilor, hoinărind cât e ziua de mare şi făcând o mulţime de tâmpenii. 
E adevărat că mersul pe bicicletă nu se uită niciodată, mie mi-au fost suficiente câteva zile ca să îmi recapăt abilităţile. La început mă îmbrăcam doar în ţinute sport şi cu încălţăminte adecvată, însă acum reuşesc să pedalez chiar dacă am rochie şi pantofi cu tocuri. 
Bicicleta mea nu e neapărat cochetă sau foarte feminină:
şi nici genul  multifuncţional:
mă aşteaptă cuminte când merg la cumpărături:
şi îmi dă emoţii când trebuie să o caut în locuri aglomerate:
Pentru lunile iulie şi august am decis să nu îmi înnoiesc abonamentul la mijloacele de transport în comun şi să optez pentru deplasarea cu bicicleta. Nu aş avea oricum prea multe alternative, pentru că lucrez într-un clădire din centrul istoric, într-o zonă cu acces limitat, cu posibilitatea de a lăsa peste zi maşina doar într-o parcare cu plată, ce m-ar costa foarte mult.
La prima vedere mersul cu bicicleta te ajută să economiseşti ceva bani. Aşa gândeam şi eu până săptămâna trecută, când am trecut peste nişte cioburi de la o sticlă spartă. Le-am văzut, însă mi-am spus că mie nu mi se poate întâmpla nimic, că bicicleta mea este invincibilă. Ei bine, în două minute aveam deja pană la roata din faţă. Am lăsat-o în prima parcare şi mi-am continuat drumul cu autobuzul. În pauza de prânz am luat-o de coarne şi am dus-o la centrul de reparaţii. Costul distracţiei: 20 de Euro. Astăzi am avut un alt incident: mi-am prins încălţările mele preferate la pedală, trebuie să le duc la reparat. 
În ciuda evenimentelor neprevăzute mai puţin plăcute, ador mersul pe bicicletă. 
Dimineaţa, pentru a ajunge la serviciu, traversez Parcul Ducal. În funcţie de anotimp, plimbarea mea e însoţită de parfum de tei sau de iarbă proaspăt cosită şi de cântece de greieri. Tot dimineaţa, simt în aer parfum de cappuccino, de cornuri scoase din cuptor, de fructe proaspete, de peşte sau de pui la rotisor, depinde de magazinul sau barul pe lângă care trec.
Descopăr străzi noi, iau pulsul oraşului şi văd anunţuri amuzante  (în fotografia de mai jos, bicicliştii sunt învitaţi să conducă mai încet când trec pe lângă aprozar): 

După cum spuneam cu alte ocazii, primăria a pus la dispoziţie un serviciu de “bici sharing”, de unde pot fi închiriate biciclete, la preţuri foarte mici, pe baza unui card. Acestea pot fi apoi lăsate în alte puncte ale oraşului unde sunt prevăzute asfel de staţii:

Dar ce facem atunci când trebuie să ne deplasăm cu trenul, într-o altă localitate? Putem lăsa bicicleta într-un depozit din incinta gării, unde, pentru 1,30 Euro, este ţinută în siguranţă:

 Prin oraş bicicletele se fură, iar imagini ca următoarea nu sunt neobişnuite:

În urma numărului mare de accidente în care sunt implicaţi pietonii şi bicicliştii, timp de câteva săptămâni s-a desfăşurat o campanie de sensibilizare a participanţilor la trafic, pentru mărirea atenţiei în vederea apărării celor nemotorizaţi.

Nu ştiu dacă în România există oraşe în care să fie răspândit mersul pe bicicletă. Cred totuşi că,  dacă ar exista mai multe parcări pentru maşini, trotuare largi, piste speciale şi puţină bunăvoinţă s-ar rezolva multe.

4 thoughts on “Lumea văzută de pe bicicletă

  1. Mă bucur să aud că lumea merge cu bicicleta. Şi la noi, în Timişoara, sunt foarte mulţi biciclişti, avem şi câteva puncte de închiriat biciclete, avem şi piste, unele dintre acestea sunt însă impracticabile, adică în capătul pistei găseşti o ditamai bordură, sau găseşti obstacole (stâlpi, copaci, maşini parcate, pietoni …). Să nu mai vorbesc despre şoferi; pentru ei tu ca biciclist nu prea exişti. De aceea, oricât de mult îmi place să merg cu bicicleta, prin oraş prefer să circul pe jos. Cu bicicleta merg mai mult în afara oraşului, mai ales că sunt câteva cluburi şi asociaţii ce organizează astfel de ture în afara localităţii

  2. Mă bucur că lumea începe să se deplaseze pe două roţi şi în oraşele din România. Dacă ar exista piste pentru biciclete, nu ar mai exista probleme cu şoferii. Până la urmă e vorba despre obişnuinţă şi, mai ales, de educaţie.

  3. Şi în Bucureşti parcă încep să se înmulţească bicicliştii. Ce-i drept, bicicletele nu sunt atât de numeroase ca în pozele tale şi nici parcările de biciclete nu sunt mereu pline, însă încet-încet şi pe-aici se mai dezmorţeşte treaba. S-au deschis multe puncte de închiriat, unde de obicei e coadă.

    Eu încă nu mi-am făcut curaj să-mi cumpăr biclă şi să mă deplasez cu ea în scopuri practice, deşi îmi place mult să mă plimb pe două roţi. Dar la un moment dat tot o să sparg gheaţa 🙂

  4. Dragă Andra, mulţumesc pentru intervenţie!
    Cred că e foarte periculos să mergi cu bicicleta dacă nu există piste amenajate, mai ales într-un oraş cu trafic intens cum e Bucureştiul.
    În plus, e vorba şi de obişnuinţă, respect reciproc şi înţelegere din partea tuturor participanţilor la trafic. Încetul cu încetul, cred că va deveni şi în România o normalitate, important este să se facă lobby în acest sens.

Leave a Reply to Simona Gollent Cancel reply

Name *
Email *
Website

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.