În cariera mea de navetist am parcurs mai multe etape de transport. Am început în anii ’90 cu autocarul : 57 de ore în autocar, 2500 km, hărmălaie în autogara din Sibiu, atenţie maximă la bagaje, negocieri la vama ungară, admirat ordinea şi curăţenia din parcările din Austria, precum şi mareea de tiruri din Italia- un episod interesant dar pe care nu cred că mai am răbdarea să-l repet. Apoi, parcurgerea distanţei cu maşina personală, record de 27 de ore condus în continuu, dintre care în Occident 1700 km în 14 ore, iar în România 800 km în 13 ore!!! În sfârşit, am ajuns la perioada companiilor aeriene low cost: recorduri de 5 ore din casă în casă… Aici a apărut necesitatea maşinii de închiriat…costuri mari, garanţii şi mai mari, bani blocaţi, timp pierdut…
Anul acesta, plecând de la necesitatea utilizării unei maşini şi calculând costurile extrem de ridicate (de circa 2000 Euro/an), pentru a putea deţine o maşină personală înmatriculată în Italia, am descoperit o iniţiativă pe cât de interesantă pe atât de utilă, CAR SHARING…
Cu 60 Euro am achiziţionat un abonament care ne permite celor doi posesori de permis auto din familie să avem acces la un parc de 16 autovehicule distribuite uniform în tot oraşul. De aici şi “bucuria” de a putea conduce o flotă de 16 maşini, plecând de la micul Fiat 500, trecând prin clasa medie Mito sau Punto si până la Opel Zafira sau Fiat Multipla, şi terminând cu o dubă Fiat Ducato. Sistemul, destul de comod la prima vedere, are şi inconveniente. Am optat pentru a rezerva maşina pe internet: cu ajutorul ID-ului si password-ului se intră în portal, se alege tipul de maşină, intervalul orar dorit şi în final parcarea cea mai apropiată de locuinţă. În baza cererii se afişează disponibilităţile în ordinea distanţei faţă de locaţia aleasă. Aici apare şi prima problemă: uneori nu găseşti maşină disponibilă exact în parcarea pe care o doreşti, dar poţi opta pentru o alta comodă din punct de vedere al mijloacelor de transport în comun, dar situată în polul opus al oraşului.
Odată efectuată selecţia, eşti fericitul posesor al maşinii pentru orele cerute. La ora stabilită, te infiinţezi în parcare şi, cu ajutorul unui card, se deschid uşile. In torpedou se află cheile, iar din acest moment foloseşti maşina ca pe una proprietate personală. Desigur, apare întrebarea: ce facem dacă nu are benzină. Tot în torpedou se află un card (cu codul pin de acces) cu care se poate alimenta maşina de la anumite staţii de benzină; în cazul în care acestea sunt închise, plăteşti din buzunar benzina şi trimiţi prin e-mail chitanţa la sediul firmei, care apoi iţi este dedusă din prima factură. In rest numai de bine, parcarea in oraş este gratis, poţi să intri în zonele centrale altfel restricţionate, poţi să foloseşti maşina în zilele cu trafic blocat. La sfîrşitul cursei, se aduce maşina în aceeaşi parcare, se lasă cheile in torpedou, iar cu cardul se închide maşina. Nu mai ramâne decât să aşteptăm factura la sfârşit de lună.
Este un sistem funcţional, fiind nevoie bineînţeles de un anumit grad de civilizaţie şi de bună creştere. In maşină nu se fumează, nu se transportă animale de companie; abaterile se penalizează cu 25 de Euro, aşa că este bine sa nu întârziem, să restituim maşina curată şi să nu lăsăm rezervorul gol. In plus, avem acces şi la bike sharing dar acest serviciu cred că este cunoscut şi pe la noi.
Costurile sunt pe oră, în funcţie de mărimea maşinii (între 1,7 si 2,5 Euro) şi de numărul de km parcurşi (între 0,5 si 0,18 Euro). Ca idee, o fâţâială prin oraş la cumpărături cu o Panda pentru 3 ore si 20 km ajunge în jur de 15 Euro, în timp ce pentru un week-end de 2 zile cu 600 km se ajunge la circa 200 Euro (costul benzinei fiind inclus). Pentru perioade de peste 3 zile se poate închiria maşina în sistem clasic la preţul de 35 Euro pe zi fără benzină inclusă.
Cred că este o opţiune interesantă pentru cine nu doreşte sa aibă bătaie de cap cu o maşină personală (cumpărare, taxe, înscriere, asigurări, inspecţii, cauciucuri, etc.) şi nu parcurge foarte mulţi km pe an.